După ce am adormit-o la prânz, m-am întins lângă ea. Până să fie domnişoara Fundiţă pe care o cunoaşteţi voi, a fost bucurie. Şi tot uitându-mă la ea, am decis că toate mai pot aştepta. Fac mai târziu curat, beau o cafea mai pe seară, îmi fac pedichiura mâine. Prefer şi aleg să o privesc; mi-e atât de dragă, aşa, cu zulifii ei blonzi, cu năsucul de Tinker Bell şi cu gropiţele de la coate. Şi cum-necum, am început să mă întreb: Oare cum mi-am crescut bebeluşul până la un an? Am făcut bine, am făcut rău? Puteam să schimb ceva? Ar fi trebuit să înlocuiesc un anume comportament sau reacţie de-a mea? I-ar fi fost mai bine? Ne-ar fi fost mai uşor?

Probabil timpul îmi va răspunde acestor întrebări. Sunt convinsă că puteam să fac lucrurile mai bine, altfel, diferite, însă până acum, atât m-am priceput. Şi pentru că ştiu că sunteţi pe aici, ca de obicei, m-am hotărât să vă spun scriu şi vouă cum mi-am crescut bebeluşul până la un an.

Am alăptat şi încă alăptez. Până când ne-or ţine balamalele!

În primul rând, cea mai bună decizie pe care am luat-o atunci când a venit vorba despre creşterea fetiţei mele a fost să alăptez. Am alăptat până la un an şi o să fac asta până când o să fie ceva plăcut pentru amândouă. Pe seama alăptării am pus faptul că până acum nu am avut nicio problemă serioasă de sănătate. Mi se strânge sufletul când aud de copilaşi de câteva luni internaţi sau mai rău, când văd o mânuţă cu branulă. Orice aţi face, alegeţi să alăptaţi! (vă recomand şi articolul 14 lucruri pe care trebuie să le ignori dacă vrei să alăptezi)

Am ţinut-o în braţe cât a vrut ea. Şi nu a vrut ea cât am vrut şi mai vreau eu…

„-Nu o mai ţine atât în braţe, că se învaţă!” Ştiţi placa, sunt sigurăăăăă! Am urât-o din prima secundă în care am auzit-o. Şi am înotat ca peştele împotriva curentului, parcă numai ca să-i fac în ciudă acestui sfat mirific. Aşa, şi dacă se învaţă, ce o să se întâmple? E copilul meu, de ce să nu îl ţin în braţe? Tu cum te simţi când te ţine soţul tău în braţe? Cum e căldura aceea plăcută? Cum e să fii aşa aproape de el?
Aşa si bebeluşul. Mai ales bebeluşul. La o lună, două, trei de viaţă, nu ştie nimic pe lume în afară de tine, braţele tale calde şi mirosul tău. În braţe se simte în siguranţă, e primul leagăn, primul loc cunoscut vreodată. În braţe e iubire pură.

Şi-am ţinut-o în braţe. Şi când am mâncat, şi când am dus gunoiul, şi când am coborât să cumpăr pâine, şi când am privit ploaia pe geam. Am ţinut-o în braţe când şi cum a vrut ea. Numai că odată cu înaintarea în vârstă, a început să se foiască. Să nu mai stea, preferând să exploreze lumea nouă care i se arăta. Dacă ai impresia că vei ţine bebeluşul în braţe o viaţă pentru că l-ai învăţat aşa, ei, te anunţ că nu va fi cazul. Acum, când are un an, aş mai vrea să o ţin în braţe până adoarme, să îmi ascund nasul la gâticul ei şi să o pup, dar ce să vezi – nu mai vrea ea.

Prefer să îşi amintească că am ţinut-o în braţe prea mult, decât deloc.

Am spus „nu” pătuţului.

După vreo câteva nopţi în care m-am trezit cheaună ca să iau bebeluşul din pătuţ(ul lipit de pat) pentru că plângea, m-am luminat. Iaaaaaaa stai aşa: de ce să nu o pun eu lângă mine? L-am trimis pe tati în altă cameră, am pus perne care să o împiedice să cadă din pat (de parcă ar fi putut, la acea vârstă) şi… hai să încercăm. Numai în seara asta. Biiine, şi mâine. Şi stai că aş vrea să vedem şi azi cum e. Poftim, s-a făcut deja o lună de când doarme cu mine în pat? Da, s-a făcut chiar un an şi eu dorm cu „duşmanul” în pat.
Şi cred că e una dintre cele mai bune alegeri.

Am purtat-o cât de mult am putut

Zilele trecute m-am întâlnit cu o vecină şi după ce s-a uitat la mine, mi-a spus scurt: „-Îţi lipseşte ceva!”. Mă gândeam că poate se referă la vreo cinci kilograme, însă m-a lămurit: „-Eşti mereu cu copilul agăţat de tine, unde e?”

La noi, căruciorul a fost mai mult de formă. De cele mai multe ori am ieşit cu fetiţa în sistemul de purtare. Cât era mică, adormea instantaneu. Sunt multe avantaje ale purtării copilului (chiar ajută şi la calmarea colicilor), iar printre ele deloc de neglijat este faptul că îţi oferă o libertate enormă mâinilor. Pui copilul în sistem şi cât stă acolo liniştit (eventual suge, însă mie nu mi-a ieşit), poţi să te uiti la un produs de pe raft, poţi vorbi la telefon, poţi da cu aspiratorul.

Am ales autodiversificarea

Şi bine am făcut! V-am tot scris despre autodiversificare, despre începuturile noastre în introducerea alimentelor solide, ba chiar am pus şi o reţetă-două. Pentru noi a fost cea mai bună alegere. Nu mi-am bătut capul cu mâncare pasată, cu zeci de electrocasnice speciale pentru bebeluşi. Am avut încredere în ea şi am lăsat-o în ritmul ei. Azi un pic, mâine un pic… Ea alege ce şi cât mănâncă. (Mai multe detalii despre asta: 19 sfaturi pentru ca bebeluşul să mănânce mai bine).

I-am oferit libertate

Probabil veţi spune că e mult spus „libertate” în cazul unui copil aşa mic, însă vă pot da numeroase exemple. Vrea să pună mâna pe ceva? Ok, să pună. Fie noroi, apă, priză, mâncare pe care ştiu sigur că o aruncă după aceea pe jos. Nu vă scandalizaţi, nu spun că am lăsat-o să bage mâna în priză sau să se tăvălească în noroi. Tot ce i-am permis să facă a fost în limite sigure, sub supraveghere. Chiar zilele trecute am fost în parc şi plouase binişor. Dintre zece-cinsprezece copii care erau acolo, ea era singura murdară de noroi pe pantalonaşi şi pe mâini. A pus mâna, a simţit texturi, s-a strâmbat că s-a murdărit. A experimentat. Iar acasă am băgat-o direct în cadă, iar hăinuţele au mers în maşina de spălat. Care e marea tragedie?

Am vorbit cu ea mult, mult, şi i-am explicat orice

Nu, nu am vorbit mult pentru că îmi place să mă aud. Ci pentru că eu una cred că bebeluşului trebuie să îi vorbeşti cât mai mult posibil. Chiar dacă e mic, chiar dacă pare că nu te ascultă, el înregistrează. De aceea, i-am explicat mereu ce facem (uite, acum te pun pe măsuţă, îţi schimb scutecelul, dăm cu cremă la funduleţ. Ştii de ce dăm cu cremă? Care e funduleţul? Uiteeee-l! Şi tot felul de monologuri pe care sunt sigură că şi voi le ştiţi).
Urăsc cuvântul şi explicaţia „caca„. Nu, Fundiţă, pe ce ai pus tu mâna nu e caca, ci e un gunoi. Iar gunoiul (un ambalaj de ceva pescuit din parc, să spunem), trebuie dus la coş. Aşa fac copiii, mami, nu aruncă pe jos.
Vă îndemn din suflet să le explicaţi copiilor lucrurile. Veţi fi surprinse când veţi constata că ei vă aduc o frunză dacă le cereţi, deşi voi nu i-aţi spus decât o dată, în treacăt, că lucrul pe care tocmai l-au luat de pe jos e o frunză, nu caca sau câh.

Nu m-am panicat atunci când a căzut

Copiii mici cad din pat, din picioare. Se întâmplă să se împiedice de o jucărie, de pisică – de orice. Însă nu am tresărit şi nici nu m-am repezit la ea la fiecare căzătură. Copiii se sperie şi de reacţia noastră, aşa că dacă ne văd agitaţi, îşi dau seama că ceva nu e în regulă. În schimb, am ajutat-o să se ridice, i-am explicat că se întâmplă, că ar trebui să fie mai atentă etc etc.
În cazul în care a plâns, am empatizat cu ea: „-Ştiu că te doare, am văzut, îmi pare rău… dar uite, data viitoare vei avea mai multă grijă. Ia mami durerea, puiule, ştiu…”
Aici însă mare atenţie: dacă a căzut de la înălţime mare, varsă, ameţeşte, e apatic – mergeţi direct la urgenţe!

Cuvintele cheie: blândeţe şi multă, multă răbdare.

În tot acest timp, mi-am crescut copilul aproape singură. Dacă adun, cam o lună a fost cineva la mine, în rest, noi nu avem mamă, bunică, neamuri. Au fost zile în care nu m-a întrebat nimeni dacă mai pot, dacă am mâncat, dacă vreau să fac un duş. M-am descurcat cum am putut. Aşa că fiind 24/24 cu ea, nu prea am avut timp de respiro. A trebuit să mă autoeduc, să îmi pun în gând lucruri şi să le fac pur şi simplu. Eram o persoană răbdătoare şi înainte, iar asta m-a ajutat. Dar am recunoscut că din când în când, mi-a venit să plec de acasă.

Voi rezonaţi cu ceva din ce am scris eu aici? Vi se pare că am exagerat? Voi cum procedaţi?