Fetiţa mea merge la creşă de la un an şi şapte (opt?) luni. Ce e drept, a avut şi pauze – fie că a făcut varicelă sau că am plecat în concediu – însă în majoritatea acestor luni, a fost mereu pe baricade. Aşa că azi vreau să vă scriu câteva lucruri pe care le-am învăţat de când Ingrid a început creşa. Nu de alta, dar dacă aveţi copii mai mici, e poarte-poarte (ca să o parafrazez) posibil să vă ajute experienţa noastră.
Citeşte şi: Despre creşă: acomodarea din prima lună.

1. Există zile bune, în care copilul se trezeşte cu zâmbetul pe buze. Se îmbracă singură, îi fac codiţe, merge la uşă… o dulceaţă de copilaş.

Daaaaaaar din când în când, avem parte şi de zile mai rele, care încep cu NU. Nu vreau să merg la creşă, nu vreau aia, nu vreau aialaltă. Nuuuuu, nu rochiţa gri! Nu vreau pantofi, vreau crocşi! Tu singurăăăăăă, nu te îmbracă mamiiiiiiiiii, nuuuuuuuu!  Zici că urmează cel mai mare tantrum din istorie. Numai cât scriu, mi se ridică părul pe mine.
De ce? Păi, ce să vezi! Copilul e şi el un om. Mai mic, ce e drept, dar tot om e. Aşa că poate nu a dormit bine, nu s-a odihnit suficient sau… pur şi simplu, s-a trezit cu faţa la cearceaf.
În ceea ce priveşte a doua parte, eu am încurajat-o pe Ingrid să fie cât mai independentă. Şi iată că fix asta îşi doreşte şi ea acum.
Ce e de făcut? În loc să răcneşti, încearcă să faci copilul să râdă. Nu-l mai zori atât (şi dacă intraţi ultimii la grupă, CE?) şi păstrează-ţi calmul. La noi funcţionează „Vine moşul pe cărare”, o gâdil, îi mănânc burtica, îi vorbesc pe diferite voci… şi pufneşte în râs. Bineînţeles, o las să facă singură lucrurile pe care doreşte să le facă. Dacă nu reuşeşte, îi spun că o ajut, însă nu îi scot ochii că „ţi-am spus eu că nu poţi!”.
Nu vrea rochiţa, vrea pantaloni. OK. Se crapă cerul dacă va purta pantaloni? Nu cred. E frig afară şi vrea rochiţă fără dres? Bun, ia-o aşa, afară îi va fi frig şi o îmbraci afară, explicându-i din nou ideea de frig, dres, pantalon etc. Eu am venit cu copilul în pijama acasă, pentru că nu a vrut să se schimbe. Era asta o luptă pe care trebuia să o câştig eu? Nicidecum!
Nu mai puneţi accent pe lucrurile fără importanţă. Dacă are nevoie de o ţinută anume şi fix în dimineaţa aia nu vrea să o poarte, puneţi-i-o la pachet. La creşă e mult mai cooperantă.
Azi aşa, mâine aşa… Dacă sunteţi contra timp, încercaţi să vă treziţi mai dimineaţă pentru a avea timp suficient şi pentru nu a întârzâia mereu. Eventual faceţi un orar: ne trezim, ne iubim, facem pipi, ne spălăm pe dinţi, mâncăm, ne îmbrăcăm etc. Copiilor le place rutina: repetaţi paşii în fiecare dimineaţă şi vor deveni obişnuinţă.
Eu mai am un truc: înainte să ieşim pe uşă, primeşte o vitamină. Atât de tare îi plac, încât când aude de animăluţ, încep să se învârtă rotiţele. Saaaau, un alt truc: Alegeţi de pildă să vedeţi un căţel de pe drum (-Hai, că ne aşteaptă căţelul!), să mergeţi pe o bordură, să vă opriţi la un copac anume (lucrurile astea le vedeţi şi pe instagramul meu, nu mai insist).

2. Hăinuţele fără capse sunt foarte utile. În speţă, body-urile, bluziţele.

De ce? De când a început să facă pipi la oliţă, ar fi fost mult mai utile maiourile sau tricourile. Însă eu, grijulie, am făcut stocuri de body-uri, pentru că am găsit unele tare frumoase. Acum ce să fac cu ele, să le arunc? I le dau aşa, alternând cu maiouri. Şi drept să vă spun, datorită imprimeurilor, tocmai ea îşi alege body-urile cu pricina. Azi buline, mâine pepene…
Un plus pe care încă îl văd acestor tip de hăinuţe e că ţin bine la spate. Codiţa, cum îi spunem noi, e lungă şi astfel nu rămâne cu spatele gol.
Ce e de făcut? Aşadar, o idee bună ar fi să nu cumpăraţi prea multe haine de un fel. Mai luaţi pe parcurs.

3. Cina e cină.

De ce? Că le dă mâncare puţină la creşă, că mănâncă ea mult… nu ştiu. Cert e că sunt seri în care mănâncă şi două castronele de borş acasă. Plus desert!

Ce e de făcut? Găteşte, mami, găteşte (pentru inspiraţie: iată ce gătesc eu)! O aştept în fiecare seară cu masa caldă. Fac mâncare, fug repede după ea sau o aduce tatăl ei şi stăm la masă.
În afară de a satisface nevoia de hrană, cred că masa de seară ar trebui să fie ca un ritual. Ne întâlnim, ne relaxăm, vorbim despre ce s-a întâmplat peste zi. Ne bucurăm de prezenţa fiecărui membru al familiei.
(Citeşte şi: 19 sfaturi pentru ca bebeluşul să mănânce mai bine)

4. Copilul va veni acasă şi îţi va spune cuvinte care nu îţi vor conveni. Deloc.

De ce? Pentru că evident, copiii vin din medii diferite. Părinţii nu se cenzurează în faţa lor şi cei mici învaţă cuvinte care nu ar trebui să fie încă în vocabularul lor. Observă că astfel de cuvinte produc reacţii (de cele mai multe ori, părinţii reacţionează foarte diferit când aud astfel de cuvinte. Unii le interzic copiilor să le folosească, alţii sunt şocaţi vizibil, alţii râd în hohote şamd.), aşa că pentru a produce aceste reacţii, spun la infinit cuvintele acelea.

Ce e de făcut? La primul cuvânt urât spus de Ingrid, am rămas un pic şocată: cuuuum aşa, din guriţa aia frumoasă să iasă un cuvânt aşa urât? Am încercat să o descos şi să aflu de unde îl ştie. Mi-a spus râzând numele fetiţei care a învăţat-o să îl spună. Vizibil amuzată, îl tot repeta. I-am spus că mie nu mi se pare amuzant şi că mai amuzant e de exemplu să spui „Ştii ceva? Mâţa în pijama!”. Sau că jucăriile sunt amuzante. Sauuu un alt cântecel. Sau i-am reamintit o situaţie care i s-a părut şi ei amuzantă şi a râs. I-am spus de fiecare dată aceleaşi lucruri pe ton neutru, nici cu mânie, nici cu entuziasm, nici repezind-o. Da, este şi acesta un cuvânt, însă fetiţele mari nu îl spun. Nu este amuzant deloc. Uite, mie mi se pare mai amuzant „Ştii ceva? Mâţa în pijama!” „Ştii ceva? Crocşii în pijama!”. „Ştii ceva?……. şi aici continuăm jocul.

Ce mă deranjează e că în altă zi a venit cu o altă perlă şi mi-a spus tot numele acelei fetiţe. Probabil asta aude în mediul ei, ăsta e mediul ei, deci nu mă pot duce eu să îi fac educaţie. Şi nici o discuţie… ăăă, cu cine? Ca să ce? Ce anume să zic? Să fim serioşi. Colectivitatea vine la pachet şi cu minusuri, şi cu plusuri, c’est la vie.
Având în vedere că ea stă doar cu mine sau cu tatăl ei şi la creşă, pot stabili cu exactitate unde aude şi vede comportamente pe care nu le experimentase acasă. De asemenea, îmi spune că învaţă lucruri şi de la alţi copii, deci nu cred că e o fixaţie pe acea fetiţă.

5. Educatoarea este acolo ca să îşi facă meseria.

De ce? Educatoarea este un om pe care tu îl plăteşti pentru a-şi face treaba. Şi pentru copilul tău, dar şi pentru ceilalţi din grupă. Aşa e firesc. Nu trebuie să o linguşeşti, să o cumperi, să o atragi de partea ta.
Copilul trebuie să ştie că educatoarea este o persoană care îi ajută pe părinţi să îl crească. Nu e nevoie să o iubească şi viceversa, însă dacă acest lucru se întâmplă, este minunat*! (Francois Dolto)
Copilul este încredinţat educatoarei pentru delta t în mediul x, însă ea nu are drepturi asupra lui. Datoria ei este să să îl îngrijească până când vin părinţii să îl ia, copilul rămânând în continuare copilul mamei sale. De aici şi importanţa comunicării celor întâmplate în mediul x şi mai ales ascultarea şi validarea lor.

Ce e de făcut? Dacă îţi face plăcere să îi duci o floare, o bomboană, o savarină, o haină de blană (fiecare după buget), du-i-o, însă fără a avea aşteptări.
Aşa ar trebui să fie: fără favoritisme, fără impresii, fără aşteptări comparative cu copilul lui y. Dacă observi că educatoarea nu îşi face meseria sau dacă ai o propunere pe cât posibil constructivă, intervii.

Ţie ţi-ar plăcea să îţi sufle cineva zilnic în ceafă, spunându-ţi baaa că pixul nu stă bine în suport, ba că nu ţii bine mouse-ul, ba că nu ai selectat decât o coloană în locul întregului tabel etc? Ei, fix aşa se vede şi la educatoare când primeşte observaţii de genul: de ce fetiţa mea stă în stânga clasei? de ce nu are şi ea codiţe? de ce băieţelul meu se joacă mereu cu camionul verde, iar ceilalţi cu cel roşu? etc. Înţelegi tu importanţa acestor situaţii.

6. Copiii mai cad. Mai vin cu o rană sau cu o vânătaie nouă. Şi asta e perfect normal.

De ce? Pentru că educatoarea nu e o caracatiţă care poată să ţină fiecare copil cu câte un tentacul. Chiar de ar fi, copiii trebuie să ţopăie, să alerge, să îşi consume energia. Este important ca un copil să cadă, ca să se poată ridica.

Ce e de făcut? Ascultă copilul când îţi povesteşte cum a căzut. Bandajează-i rana, chiar dacă ţie ţi se pare o prostie superficială. Pune-i un plasture, dacă asta îşi doreşte. Vorbiţi despre întâmplare.

Experienţa mea: Ingrid a venit o dată cu o julitură la mână şi mi-a spus că totodată s-a lovit şi la cap şi că a plâns mult. A doua zi am întrebat asistenta, o drăguţă şi jumătate, dacă ştie ceva, apoi educatoarea. Nimeni nu văzuse nimic. Am întrebat-o şi pe fetiţă şi a spus din nou aceeaşi poveste, de faţă cu educatoarea. Nu sunt absurdă, copiii cad – putea să cadă şi fiind lângă mine. Însă am încercat să aflu ce şi cum s-a întâmplat, i-am validat întâmplarea, am crezut-o şi am susţinut-o. Seara am rugat-o să îmi spună dacă o mai doare şi am mai discutat o dată despre asta. I-am spus cât de important este că îmi spune ce se întâmplă în afara casei şi că este o fetiţă tare bună.

7. Copilul trebuie ascultat.

De ce? Lăsat într-un alt mediu, copilul se supune altor reguli. Acasă are voie să facă mult mai multe lucruri, pe când la creşă sau la grădiniţă există anumite interdicţii specifice colectivităţii (şi nu numai). Aşa că odată ajuns acasă, poate fi el însuşi şi începe să turuie. Să cânte. Să spună. Să povestească.

Ce e de făcut? Lasă-l să-ţi povestească tot ce crede el de cuviinţă. Ajută-l cu întrebări. Nu îi întoarce spatele, exasperată că îţi spune din nou despre ce au făcut la limba engleză şi că vrea ca şi tu să repeţi la infinit snake, dog, cow, muuu! şamd. Acordă-i copilului atenţie, este foarte important pentru el să simtă că eşti acolo şi că lucrurile pe care le spune el chiar contează! Dacă asculţi lucrurile mici, va căpăta încredere în tine şi nu se va închide în el.

8. La creşă sau la grădiniţă copiii vor avea nevoie de anumite lucruri. Rucsac, papucei de interior… fiecare după regulile sale.

De ce? Pentru că: igienă, reguli, necesităţi, tot unitar, organizare etc.

Ce de făcut? Pur şi simplu te conformezi. Am auzit mămici supărate foc că nu mai sunt acceptaţi nu ştiu ce papuci şi că trebuie duşi altfel. Mare tristeţe, mare supărare. Dar ghici ce? Dacă ar avea fiecare câte o dorinţă legată de fiecare lucru, nu ştiu dacă ar mai funcţiona ceva pe lumea asta. Suntem diferiţi, înţelegem diferit, însă când e vorba de colectiv, e bine să fim maleabili.
Mie mi-a plăcut mereu să cred că într-o instituţie educaţională (personal) şi participant există o complicitate (în sensul pozitiv, desigur) şi o legătură de echipă, însă multă lume îşi vede propriul interes. După mine potopul sau mă interesează doar copilul meu! Nu comentez – spun scriu doar atât: încercaţi să vedeţi întreg tabloul.

9. Problemele observate la nivel de organizare trebuie semnalizate.

De ce? Ca să nu aduni tu frustrări aiurea. Nu ţi se pare ok ceva? Zi şi gata, poate că persoanele responsabile chiar nu au observat asta. Poate că rezolvarea e foarte simplă. Poate că astfel vei urgenta o soluţionare. Poate că vei primi lămuriri şi vei constata că de fapt te-ai înşelat tu. Sau poate că nu există deloc deschidere şi-atunci îţi iei copilul şi pleci.

Ce e de făcut? Spune ce ai de spus. Oamenii cu adevărat deschişi vor aprecia feedbackul, indiferent de natura lui. Feedback-ul ăsta te ajută să creşti, să evoluezi. Oh, da, nu ne convine să ni se facă observaţie – dar în loc să ne supărăm, să ne luăm jucăriile şi să plecăm, putem să folosim asta şi să creştem.

10. Baveţelele chiar pot fi utile.

De ce? Din experienţa mea, nu doar perioada de bebeluşie a necesitat baveţele. Cred că până la vreo doi ani şi vreo trei luni i-am tot dat. Făcuse trecerea de la scutec la oliţă, dar tot purta baveţică zilnic. Plus că pe unele le alegeam astfel încât să întregească outfitul zilei.

Ce e de făcut? Mai păstrează-le pe cele de când era bebeluş!

Pe scurt, acestea sunt cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat după un an de creşă. La voi cum e?

Cu zâmbet să vă fie ziua!