Ştiu bine, foaaaarte bine, ce înseamnă un tantrum. Şi ce “butoane” poate să apese în interiorul meu. Şi cât de mult mă poate obosi, istovi şi seca de orice sentiment paşnic. Însă în afară de a fi nişte crize prin care copilul tău pare să se transforme într-un mic Hulk, tantrumurile sunt bune şi mai ales necesare. Cum aşa, răcnetele, urletele, trântitul pe jos şi plânsul disperat pot fi bune? Da, şi o să vă explic imediat de ce!

Opt motive pentru care tantrumurile sunt, de fapt, bune

1. Să ne imaginăm un balon pe care începem să îl umflăm cu tot felul de emoţii. Neputinţă, stres, emoţie, invidie, teamă, frică – tot felul de sentimente negative. Din când în când mai scăpăm un pic de aer (o conectare cu părinţii, spre exemplu), iar balonul se mai dezumflă un pic. Însă la un moment dat, sub presiunea aerului, a tuturor emoţiilor acumulate, balonul pocneşte. Ei, acesta ar fi momentul declanşării unui tantrum. De ce e bine că s-a întâmplat asta?

Simplu: e mai bine ca emoţiile acestea să fie lăsate să iasă, decât să fie acumulate în interior. Atunci când plângem, ne eliberăm de stresul acumulat în corp. Lacrimile scad presiunea sângelui şi ne îmbunătăţesc starea per total.
Bănuiesc că aţi observat şi voi, ca adulţi, că după o repriză serioasă de plâns, vă simţiţi mai bine. Şi atunci, de ce să îi refuzăm copilului acest drept?

2. Un tantrum consumat poate veni la pachet cu un somn mai odihnitor. E logic, nu? Toate acumulările au dispărut, iar creierul se poate odihni pe norişori roz.

3. Ai impus o limită, ai spus nu. Şi faptul că pui limite şi spui nu este şi el un lucru bun. Cu siguranţă multe dintre tantrumuri apar după ce le spunem celor mici un “nu”, însă copilul trebuie să înţeleagă că există anumite limite (de siguranţă, de exemplu). Unele lucruri pot fi negociate, altele nu. Suntem alături de copil, îi oferim sprijin, îl îmbrăţişăm, îi explicăm de ce nu înseamnă nu, însă rămânem ferme.

4. Copilul tău îţi spune în acest mod că se simte în siguranţă cu tine. Îşi poate exprima toate sentimentele în faţa ta. Tu eşti omul lui de bază, iar cu tine poate fi aşa cum e el în străfundul lui. Copilul nu vrea să ne manipuleze dându-se cu fundul de pământ atunci când îi zicem noi nu. Nu vrea să ne constrângă. Pur şi simplu, de multe ori, aşa ştie el să reacţioneze când aude un nu. Nu are cuvintele necesare, nu are experienţa necesară pentru a-şi exprima nemulţumirea. Aşa că se dă cu fundul de pământ. Faptul că e lumina aprinsă deşi trebuia să fie stinsă sau că şoseta e roz în loc să fie mov este doar un pretext. Copilul are de fapt nevoie de tine ca să îi înţelegi stările.

5. Tantrumurile ne apropie. Sună ciudat şi asta, nu? Faceţi voi un experiment. Când începe un tantrum, fiţi lângă copil. Oferiţi-i braţele dacă le vrea, ascultaţi-l ţi lăsaţi-l să îşi descarce sentimentele. Veţi observa că după aceea va fi mai lipicios şi de fapt va aprecia faptul că i-aţi fost alături şi în acest moment.

6. Tantrumurile ajută copilul pe termen lung. Nemulţumirile copiilor apar sub diferite forme. Unii muşcă, alţii se dau cu capul de asfalt, alţii îşi împing colegii de grupă şi aşa mai departe. Pur şi simplu aşa ştiu ei să se exprime. Iar alţii… dap, se supără şi explodează, fix ca un vulcan.

7. Copilul tău face un lucru pe care mulţi dintre noi l-am uitat. Pentru că noi suntem adulţi şi ştim (cel puţin teoretic) cum să ne controlăm emoţiile. Cum ar fi ca un adult să se dea cu fundul de pământ şi să ţipe în gura mare? Ei, pe parcursul vieţii, ne adaptăm regulilor societăţii în care trăim. Iar ea spune că Doamne-fereşte, mai bine ne închidem într-o carapace, decât să ne lăsăm sentimentele să iasă la lumină! De aici şi depresiile şi toate problemele adulţilor – însă nu intru în detalii, revin la cei mici.
Lasă copilul să fie copil şi să îşi exprime emoţiile aşa cum simte!

8. Tantrumurile sunt bune şi pentru tine, ca părinte. Atunci când ne susţinem copilul într-o criză şi noi suntem afectaţi. Voi cum eraţi tratate când eraţi mici? Mai ţineţi minte? Părinţii voştri ţipau la voi? Vă luau în braţe? Vă închideau în cameră ca să urlaţi cât vreţi?
Ei, fix asta se întâmplă când copilul are un tantrum. Se trezeşte şi copilul din noi şi sunt declanşate amintiri…

Trebuie să priviţi tantrumurile ca pe o perioadă firească din viaţa copilului. Să le acceptaţi, să le depăşiţi cât mai senine şi să aveţi braţe cât mai calde. Să nu le luaţi ca pe ceva personal. Ştiu că este greu, că presiunea societăţii este imensă (că deh, societatea a uitat cum a fost să fii copil sau părinţii perfecţi, desigur, cei fără copil, se uită urât când un micuţ are un tantrum). Ştiu că uneori o să fim etichetate drept o mamă rea. Dar ce gândesc alţii şi ce etichete pun ei e fix treaba lor. Noi trebuie să ne vedem de copilul nostru şi să mergem mai departe.

Nu uitaţi: după furtună apare mereu soarele!

Cu zâmbet să vă fie ziua!