Înţărcarea bebeluşului marchează finalul unei poveşti minunate: cea a alăptării. Uitate de mult sunt perlele de lapte, ragadele şi durerile de la început. Acum îţi priveşti puiul şi realizezi că a crescut, că deja urcă o treaptă importantă din viaţa lui, că nu mai e bebeluşul acela care ţocăia de zor şi mai apoi adormea satisfăcut şi fericit la sânul tău.

Înţărcarea bebeluşului este un moment important atât pentru mamă, cât şi pentru bebeluş. Este dezirabil ca ambii să fie împăcaţi cu decizia, aşadar înţărcarea bebeluşului ar trebui să fie blândă, în timp, nu de azi pe mâine (bineînţeles, nu vorbim despre cazuri speciale care presupun probleme de sănătate).

După cum ştiţi dacă mă urmăriţi (iar dacă nu, aflaţi acum), eu am fost, sunt şi voi fi mereu pro alăptare. Alăptare exclusivă până la şase luni (fără ceai, apă, suc de portocale şi alte nebunii), iar mai apoi… ei bine, mai apoi, cât vă ţin balamalele. De ce spun de balamale?

Pentru că… ştiu şi eu şi am avut momente în care am simţit că nu mai pot. De fapt, este perfect normal ca la un moment dat să te simţi obosită, epuizată. Mai ales în timpul puseelor de creştere, când copilul ar suge non-stop. Este perfect normal să simţi că ai vrea să pui capăt. Şi da, este perfect normal să simţi că te disperă copilul care trage de tine, de hainele tale, se urcă, te escaladează, îţi dă (fără să vrea) coate şi picioare în gură. Este perfect normal să simţi că gata, atât a fost! Nu eşti singura căreia îi trec sau i-au trecut astfel de gânduri prin cap. Vă spun aceste lucruri pentru toată lumea le simte (deşi poate că nu zice, că deh, e semn de slăbiciune, nu?) şi ca să înţelegeţi că eu nu vreau să judec. Nu am de ce, când şi eu am trecut prin asta şi înţeleg cum e. Vârsta copilului şi motivele sunt diferite, în funcţie de mamă şi copil.
Este perfect normal să începi procesul de înţărcare atunci când vrei tu. Când simţi tu! Nu vecina, nu mama, nu bunica. Nu lăsa pe nimeni să te judece că înţarci sau că alăptezi prea mult. Tu ştii cel mai bine când a venit timpul să închei această călătorie frumoasă în doi. Este un lucru atât de intim şi chiar priveşte numai mama şi bebeluşul.

Eu am decis să înţarc fetiţa blând, în timp. Nu am vrut să îmi prostesc copilul că am buba, să mă dau cu piper, cu ojă, cu muştar, cu ardei iute, cu ketchup. De asemenea, nu am vrut să umblu legată, cu comprese şi frunze de varză pe sâni, să iau pastile, să stau în exil zile la rând, să las copilul la mama sau să mă îmbuib cu cine ştie ce leacuri care promit scăderea rapidă a lactaţiei sau modificarea gustului. Dimpotrivă: mi-am propus să închei alăptarea cu respect pentru copil, dar şi pentru corpul meu, lăsându-i pe fiecare să înţeleagă ce se întâmplă. Bebeluşul – gata, nu va mai fi lapte, organismul – gata, nu trebuie să mai produci lapte că nu mai are cine ţocăi, deci scazi uşor-uşor lactaţia. Nu de azi pe mâine, ci în timp. Pentru că e păcat ca o poveste atât de frumoasă să se încheie brusc şi sec, cu o minciună!

Iniţial nu mi-am stabilit un moment sau o vârstă, însă în ultima perioadă am avut probleme de sănătate şi tratamentul (mereu amânat) nu este compatibil cu alăptarea. Aşa că am început procesul de înţărcare blândă de Crăciun, punându-mi ca limită luna iunie, când urma ea să facă doi ani. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu ea din târg, după cum veţi vedea!

Cum a decurs la noi înţărcarea blândă a bebeluşului?

Fetiţa mea adormea la sân atât la prânz, cât şi seara. Mai sugea o dată în somn şi uneori dimineaţa. Majoritatea timpului l-a petrecut cu mine (nu avem bonă sau rude aproape), deci mă gândeam că o să fie un pic dificil. Aşa că prin noiembrie am început să îi dau să sugă de trei ori pe zi, distrăgându-i atenţia de fiecare dată când venea în alt moment al zilei pentru a trage de mine. Fiind alăptată la cerere, aşa era învăţată. Ei iată că s-a cam închis lăptăria, şi se deschide doar de trei ori pe zi! Aşadar, am început să elimin uşor alăptarea la cerere din timpul zilei.
Ei şi în zilele acestea, ce-a zis organismul meu? „-Ia hai să îţi trimit şi menstuaţia, poate îi duci dorul!” (deci după 9 luni de sarcină şi un an jumătate de alăptat s-a instalat şi prima menstruaţie. Acelaşi flux, acelaşi număr de zile).

Dar ştiam şi că de sărbători vom pleca din Bucureşti, deci am început cam cu vreo săptămână înainte să îi spun că la bunici va dormi la prânz cu tati şi că nu va mai sta la cici. Ceea ce am şi făcut. Timp de o săptămână a adormit cu el la prânz, seara cu mine, la sân. Sugea bine seara şi dimineaţa un pic, apoi mânca micul dejun. A vociferat şi protestat ea un pic la prânz, însă nu a urlat neconsolat, nu a ţipat ore în şir şi făcut ca toate animalele sălbatice. Se pare că explicatul din timp a dat roade. Bineînţeles, pe toată perioada asta i-am spus şi înainte de culcare şi la trezire că este fetiţă mare, că de acum cici nu va mai avea lăptic, că e obosită, că i-a dat lăptic cât a fost bebeluş etc. După ce se trezea la prânz, o lăudam că e fetiţă mare şi că a adormit fără să sugă.

Aşadar, când am revenit în Bucureşti, deja nu mai sugea decât seara.

Cum am scos alăptatul de seară/noapte:

Fetiţa mea este mare fană Minnie, aşa că i-am luat o sticlă cu pai cu Minnie. În ea i-am pus lapte de vacă (formulă nu a acceptat sub nicio formă) şi i-am spus că acela este lăpticul ei. A gustat (mai băuse înainte ocazional, plus că îi gătesc lapte cu orez, cu fidea etc şi ştia gustul) şi l-a acceptat foarte bine.

Prima seara fără sân… emoţii mari pe capul meu! Iar am pus placa cu eşti fetiţă mare, numai bebeluşii…., i-am pus sticla de lapte pe noptieră, i-am spus că poate bea oricând dacă vrea, am pornit steluţa şi a pus-o tati la somn. Eu m-am culcat în altă cameră. S-a trezit de vreo două ori, a plâns o dată, a liniştit-o, a luat o gură de lapte… şi somn de voie iar.

Eu, în cealaltă cameră, mă perpeleam. Dar nu am ieşit, i-am lăsat să se descurce. Dimineaţă aveam sânii tari şi dureroşi, deja nu mai supsese o dimineaţă şi seară. Aşa că în acea dimineaţă am pus-o să sugă un pic, pentru detensionare. I-am spus că va suge un pic şi că aştept să dea ea drumul sânului. Nu am bruscat-o, nu am împins-o. O tot întrebam blând şi vorbeam cu ea: „-Gata? Cici trebuie să facă nani! Am spus că ţocăi un pic, acum eşti fetiţă mare şi trebuie să mergem în bucătărie, să facem micul dejun! Ne aşteaptă Minnie” etc etc. A lăsat sânul din proprie iniţiativă în mai puţin de cinci minute.
Vreo patru zile nu a mai supt, timp în care sânii au început să se înmoaie şi să nu mai doară. La vreo cinci zile însă, am simţit o zonă tare şi dureroasă într-un sân. Nu am mai pus fata la sân, ci am făcut un duş fierbinte şi am ţinut apă fierbinte pe zona aceea, masând cu ulei de duş (gel, fiecare ce are). Am masat bine (lapte nu a mai ieşit deloc), iar dimineaţă sânul era moale. Între timp am cumpărat şi ceai de salvie care scade lactaţia şi am băut câte trei căni pe zi preţ de vreo patru zile. Ştiu că şi lecitina ajută la desfundarea canalelor, însă aş fi luat doar dacă nu ar fi dat rezultate masajul sub duş. V-am spus că mi-am propus să nu iau pastile (mai ales cele care ar stopa lactaţia, pentru că au efecte adverse la care nu am vrut să mă expun).

Revenind, pur şi simplu eram uimită de cât de înţelegătoare era! Bineînţeles că a mai amintit de cici, a mai pus mâna, însă ziua i-am oferit mese serioase şi gustări (banane nu ar refuza niciodată), iar noaptea… a mai plâns, dar laptele (şi la vreo săptămână apa) era la îndemână, răbdarea la fel… Pentru că da, e nevoie de multă răbdare şi blândeţe pentru a trece prin acest proces. Uşor-uşor a început să doarmă toată noaptea după înţărcare (nu aş fi crezut asta, însă iată că sunt nopţi în care nu se mai trezeşte deloc!) şi să mănânce solide foarte bine.

Copiii înţeleg mai multe decât credem noi, aşa că vă sfătuiesc din suflet să fiţi sincere cu ei. Indiferent de subiect! Luaţi-i în braţe, spuneţi-le tot ce aveţi în gânduri şi în inimă. Or fi ei mici, însă sunt atât de inteligenţi, încât ne surprind mereu!

Şi mama… cum se simte mama în timpul înţărcării?

Toată atenţia este concentrată pe bebeluş, dar să ştiţi că şi mamele trec prin diverse stări. Un mic carusel emoţional. Ba ţi-e dor să vezi copilul sugând, ba ai vrea să îl mai pui măcar un pic la sân, ba revii la decizia pe care ai luat-o şi îţi spui că nu e ok să te răzgândeşti aşa, bulversezi copilul, nu mai înţelege nimic, parcă şi tu spuneai că nu mai poţi… E normal să se întâmple asta, spun eu, pentru că şi pentru mamă va fi o schimbare majoră. Ea trebuie să accepte din timp că va avea loc înţărcarea copilului, să se obişnuiască cu ideea. Urcăm o treapă mare: copilul nu va mai fi atât de dependent de mama atunci când vine vorba despre mese. Odată luată hotărârea (din motive personale, de sănătate, nu mai discutăm asta), mama ar trebui să îşi facă un plan şi să se ţină de el. Bineînţeles, un plan adaptabil şi în funcţie de copil, dar un plan de înţărcare cât mai blândă pentru ambele părţi.

Sfaturi pentru înţărcarea blândă a bebeluşului:

• nu brusca copilaşul şi fii sinceră cu el. Spune-i că te doare, că eşti obosită. Nu, nu ai buba la sân, nu pleci de acasă dacă mai suge, nu îţi iei lumea în cap. Şi în niciun caz nu te gândi sau nu îi spune că e un copil rău dacă nu e pregătit încă să se despartă de sân…
• răreşte treptat supturile! O înţărcare bruscă nu este benefică nici pentru tine, dar nici pentru copilaş!
• distrage-i atenţia cu jucării sau cântecele amuzante atunci când vrea să sugă. Pff, numai eu ştiu cât am cântat în perioada asta!
• dacă amâni copilul până la momentul X (după ce venim din parc, spre exemplu, pentru că ei nu au simţul timpului şi dacă le spui că după o oră, nu înţeleg nimic din asta), ţine-te de cuvânt când vine momentul acela!
• lasă bebeluşul să pună mâna pe sân. Să îl atingă, să îl alinte. Pune-i în tot acest timp placa (nu mai eşti bebeluş etc). Cu blândeţe! Spune-i că poate dormi la pieptul tău, în braţele tale.
  Pe mine m-a mai văzut când mă schimbam şi venea imediat spunând „cici, cici”, moment în care mă coboram la nivelul ei şi o lăsam să pună mâna. Chiar m-a surprins că a dat pupic şi că a pus căpuţul acolo. Îi explic din nou că nu mai este lăptic, că mergem la frigider să încălzim dacă vrea.
• explică-i bebeluşului că dacă nu mai suge, asta nu înseamnă că nu poate veni când vrea în braţele tale. Tu tot îl iubeşti mult, mult.

Ultima oară când Ingrid a supt a fost pe 12 ianuarie 2018, dimineaţa. Nu am simţit că vai, e ultima oară, tristeţe şi jale – i-aş mai fi dat dacă ar fi cerut, pentru că voiam să o răresc în sensul de o dată la două zile, o dată la trei zile, o dată la patru zile, însă pur şi simplu nu a mai cerut. După o săptămână în care a adormit fără să sugă, am cam ştiut că asta a fost povestea noastră cu laptele matern. Ne-a fost bine aşa, mă bucur că am reuşit să o alăptez un an şi jumătate, însă de acum privim înainte şi aşteptăm noi provocări! Dacă voi aţi citit de curiozitate acest articol şi încă alăptaţi, vă invit să citiţi şi cele 14 lucruri pe care vă sfătuiesc să le ignoraţi pentru o alăptare cât mai îndelungată.

Voi cum aţi înţărcat bebeluşul? Aveţi vreun sfat pentru cine ne citeşte?

Cu zâmbet să vă fie ziua!