Anxietatea de separare este dificilă pentru copil, dar şi pentru mamă. Of, cum să pleci, când vezi că bebeluşul tău plânge cu lacrimi de crocodil de îndată ce părăseşti camera? Abia te poţi duce până la baie singură, darămite să pleci o oră-două!

Pentru că este un subiect sensibil, vă invităm să povestim un pic despre el! La final veţi găsi şi câteva sfaturi care vă vor ajuta cu siguranţă – pentru că deşi nu va ţine până la facultate, această anxietate nu este tocmai bine primită de părinţi.

Când apare anxietatea de separare?

Până în jurul a opt luni, copiii au dezvoltat deja un tipar de ataşament faţă de o persoană şi pot deveni anxioşi atunci când aceasta dispare. Acest comportament poate dura până în jurul vârstei de doi ani, când cei mici înţeleg faptul că mama (bona sau persoana de ataşament), pleacă, dar se şi întoarce.

Cum să ajuţi bebeluşii şi copiii mici să treacă peste anxietatea de separare

Dacă pe la trei-patru luni stătea şi la alte persoane în braţe, ei bine, acum nu mai este cazul. De cum îi laşi jos sau dispari, bebeluşii şi copiii cu vârstă de aproximativ doi ani încep să plângă (isteric sau nu), să facă tantrumuri, să vocifereze, să te caute. Cum îi antrenezi pentru acest moment? Dar cu copiii mai mari cum procedezi?

1. Jucaţi-vă de-a v-aţi ascunselea sau cucu-bau. Cu mâinile sau cu jucăriile. Sau poate folosiţi cutia permanenţei.
Bebeluşul va vedea că lucrurile apar şi dispar temporar.

2. Explică-i ce se întâmplă. Mă duc până la toaletă, merg să aduc telefonul din cealaltă cameră, mă duc la serviciu. Vei rămâne cu X, care te iubeşte şi te îngrijeşte cu dragoste. Mami revine după băiţa de seară.
Probabil veţi spune că un bebeluş e prea mic pentru a înţelege, dar trebuie să ştiţi că micuţii noştri sunt mult mai inteligenţi şi mai receptivi decât ne imaginăm noi.

3. Spune că pleci şi spune adevărul – trebuie să pleci la serviciu. Asta e realitatea. Nu dispari pur şi simplu, nu te furişezi din casă.

4. Validează-i sentimentele. Ştiu că este greu fără mami, şi mie îmi vei lipsi şi îmi va fi dor de tine. Dar trebuie să merg la…, pentru că….
Pregăteşte un ritual pentru momentul în care te întorci. Spre exemplu, fă avionul cu copilaşul sau adu-i un fruct. Oferă-i toată atenţia ta când revii.

5. Scurtează momentul despărţirii. Trebuie să pleci: nu te lălăi cu despărţiri lungi, cu încă o îmbrăţişare, încă un pupic. Poţi crea un ritual de despărţire, de exemplu faci o dată avionul cu cel mic, îi dai un pupic şi ai plecat. Cu cât prelungeşti momentul plecării, cu atât îi va fi mai greu.

6. Dacă ai promis ceva, ţine-te de cuvânt. De pildă, dacă îi spui copilului că te întorci după masa lui de prânz, te întorci după masa lui de prânz. Copiii nu ştiu când şi cum trece timpul, aşa că este inutil să le spui că revii la ora X. Mai bine alege un moment al zilei pe care ei îl cunosc. După masă, aşa cum spuneam, după somn, după plimbarea cu bona etc.

7. Rămâi calmă, fermă pe poziţii. Chiar dacă lacrimile copilului îţi rup sufletul sau chiar dacă plânsul isteric te agită sau enervează, păstrează-ţi calmul şi vocea fermă. Trebuie să plec, merg la serviciu, vino să îţi dau pupicul (rutina). Şi ai plecat.
Dacă îl auzi plângând de la lift, nu te întoarce, oricât te-ar strânge sufletul. L-ai lăsat cu cineva de încredere, se va descurca.

8. Încearcă să îi laşi un articol de îmbrăcăminte de-al tău, care are mirosul tău.
De asemenea, lasă-i la îndemână jucăriile preferate sau de ataşament!

9. Găseşte un lucru care să îi amintească de tine. Oarecum legat de punctul patru, însă aici vă dau un exemplu concret cu Ingrid, fetiţa mea. Atunci când am dus-o la creşă, i-am legat o aţă roşie la mânuţă şi i-am spus că atunci când i se face dor de mine, să se uite la brăţară. Ea e plină de iubire şi de pupici şi e dovada că o să vin să o iau acasă.
Şi acum, după vreo doi ani, poartă această aţă. O schimbăm regulat şi o umplem cu iubire şi cu pupici, ca să fie pregătită pentru orice moment în care i s-ar putea face dor de mami.

10. Continuă să pleci, chiar dacă plânge de fiecare dată. Într-o discuţie cu un psiholog, ea mi-a spus că tocmai situaţiile de genul acesta ne fac să evoluăm. Ne împing de la spate, ne determină să găsim soluţii, să ne dezvoltăm. Aşa şi cu copiii. Trebuie să prindă încredere în el şi să se descurce.

Voi cum v-aţi descurcat cu anxietatea de separare? Cum reacţionaţi când cei mici plâng?