În august am suferit o mare pierdere. DeeDee, pisicuţa noastră, s-a stins. Era bolnavă de ceva timp, iar sfârşitul a venit mult mai repede decât ne-am aşteptat. De fapt, eu îmi imaginam mereu cum vor creşte Ingrid şi DeeDee împreună, pentru că mă gândeam că pisica va „bate” cu siguranţă 20 de ani. Tocmai îi cumpărasem un sac de mâncare, vreo trei pungi de nisip… chiar nu aveam niciun gând macabru legat de evoluţia ei. Dar nu a fost să fie… Aşa că iată-ne, cu copil de 2 ani şi două luni şi cu pisică bolnavă, care se stingea pe zi ce trecea.

Declinul stării pisicii noastre a început de câteva luni, aşa că pe parcursul acestora i-am tot explicat fetiţei că pisica nu se simte bine. Am rugat-o să nu o apese pe burtică, să nu se urce pe ea, să încerce să îi dea pupici fără să îi facă rău. Pentru că e şi ea sufleţel şi o doare. Când starea ei a devenit clar mai rea, Ingrid începuse să o pupe zilnic, să vrea să o ţină în braţe, să se joace cu ea. Însă nu prea avea cu cine – cea mică voia să stea în cele mai întunecate locuri, să fie lăsată în pace.

De fiecare dată când am mers la doctorul veterinar cu pisica, i-am spus fetiţei ce fac. Voi pleca la medic, o va consulta pe DeeDee, îi va face înjecţii, vom încerca să o facem bine, ca să se poată juca împreună. „-Mami pleacă cu DeeDee la doctor… / Mami venit cu DeeDee de la doctor” – cam astea erau replicile ei.

Cum îi spui copilului că animalul de companie a murit?

Eu vă scriu cum am procedat în cazul unui copil de 2 ani şi un pic. Cu siguranţă discuţia este mult mai complexă şi va trebui mai bine argumentată în cazul unui copil mai mare. Însă în cazul nostru, i-am spus fetiţei că pe DeeDee o durea rău burtica şi că a murit. Nu am mai putut face nimic pentru ea, orice medicamente, injecţii şi siropuri i-am dat (iar ea vedea că îi dau pastile). I-am explicat că am mers la doctor, dar acesta nu a mai avut ce să îi facă, pentru că burtica o durea tare. Nu este vina nimănui că a murit (de multe ori, copiii cred că anumite lucruri se întâmplă din vina lor) şi nu am putut să facem  nimic ca să schimbăm asta. Am amânat momentul, însă acum niciun medicament nu mai funcţiona.

Da, am folosit cuvântul a muri. Nu cred că a înţeles ea mare lucru din verbul acesta, însă i l-am introdus în vocabular. Oricât am vrea noi să ne ascundem după deget, moartea e ceva firesc. Nu putem să fugim de asta. Aşadar, de ce să nu îi spunem copilului că de fapt, oamenii şi animalele mor? Un copil mai mare va dramatiza probabil, unul şi mai mare va fi îngândurat, va pune zeci de întrebări.

Aşadar: DeeDee a murit şi nu se va mai întoarce acasă. Ne uităm la fotografii cu ea, la filmuleţe cu ea, ne gândim la ea, ne e dor de ea, însă nu se va mai întoarce acasă. Nu am intrat în detalii gen locul în care e îngropată, nu cred că sunt relevante şi deşi au trecut mai mult de trei săptămâni, nici eu nu am fost în stare să merg acolo.

Am lăsat fetiţa să mă vadă plângând, i-am explicat că îmi este dor de DeeDee, că îmi lipseşte. I-am spus că dacă vrem să plângem, putem să plângem, să ne arătăm emoţiile. Dacă simte şi ea că îi este dor de DeeDee, îmi poate spune.
Mie nu mi-a fost deloc uşor să mă despart de pisică după 12 ani petrecuţi împreună, aşa că nu am putut efectiv să mă duc pe la colţuri ca să mă feresc de ea. Şi nici nu mi s-ar fi părut corect.

Dar dacă nu îi spui copilului că animalul de companie a murit?

Nu sunt de acord cu ascunsul adevărului. De aceea nu am vrut să îi spui lui Ingrid că pisica a ieşit pe scară şi că nu s-a mai întors, că a plecat la Sibiu, că e nu-ştiu unde. Ştiu părinţi care dacă găsesc peştişorul sau hamsterul mort, fug într-un suflet să cumpere altul. Poate că şi eu aş fi găsit o pisică identică din punct de vedere al aspectului. Dar oare fetiţa mea nu ar fi observat un alt comportament? Nu ar fi văzut că aceasta nu răspunde numelui?
Dar de fapt, de ce să ferim copiii de acest lucru firesc? Dacă vedem un căţel mort pe undeva, cum procedăm? Îi spunem că doarme? Şi de ce nu se mai trezeşte? Se mai trezeşte vreodată, că uite când am trecut pe lângă el dormea, când ne-am întors, dormea. Cât doarme? Cred că e mai bine să le explicăm pe înţelesul lor că animalul a murit, decât să le ascundem acest lucru.

Ne naştem sadici. Aţi observat vreodată comportamentul unui copil micuţ faţă de un pui, să zicem? Îl strânge în mână, îl trage, îl aruncă – copilul nu ştie că şi animalul are un suflet sau că simte durere. Pe parcurs învaţă acest lucru, iar faptul că în casă există un animal alături de care cel mic creşte facilizează procesul. Copiii care cresc cu animale sunt mult mai empatici, mai responsabili, mai deschişi. Voi ştiţi că de când am rămas însărcinată, nici nu s-a pus problema să dau pisica. Mai apoi, am avut şi pisică şi bebeluş şi am fost bine mersi. Iar acum? Am rămas fără sufletul cu blăniţă… Simt o mare durere în suflet şi probabil că vom lua o altă pisică. Nu acum, pentru că simt că aş trăda-o pe DeeDee, însă în viitor, îmi doresc ca Ingrid să aibă o pisicuţă pe lângă ea, să crească lângă un sufleţel blănos.

Voi ce i-aţi spus copilului despre moartea animalului de companie, fie el căţel, pisică, peşte, papagal? Cum i-aţi spus că a murit?

Cu zâmbet să vă fie ziua! Măcar vouă – eu m-am întristat scriind acest articol.