După cum ştim bine, unele poveşti sunt nemuritoare. De pildă, sunt sigură că aţi auzit de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi poate că uneori chiar şi voi sunteţi în pielea personajului care îi promite câte în lună şi în stele odorului care plânge. Şi plânge, se înroşeşte şi nu se mai opreşte… Eventual în public, pentru ca asta să fie bomboana de pe colivă.

Eu nu am experimentat încă aşa ceva cu domnişoara Fundiţă, însă am fost martora interpretării moderne a poveştii mai sus menţionate, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Pentru că nu e aşa? – timpul trece, noi încercăm să ţinem pasul cu el, aşa că adaptăm din mers. Chiar şi poveştile…

Dar să vă spun contextul.

foto

Se făcea că eram cu Ikki în parcul în care mergem cel mai des. Deja îi ştiu pe copilaşi, pe unii părinţi. Deja ne salutăm când ne întâlnim. Uneori mai schimbăm câteva cuvinte în timp ce fugim fiecare după odrasla din dotare. Zilele trecute însă a sosit un copilaş pe care nu îl mai văzusem de muuult timp. Iar ultima dată când îl văzusem, purta pe căpuţ şi ureche semnele unei arsuri, opăreli – nu am studiat prea mult, pentru că imediat mi s-a strâns sufletul.

Acum era mult mai bine, pielea se regenerase. Însă la un moment dat, în leagăn fiind, copilaşul începe a ţipa ca din gură de şarpe. Nu voia, vorba aia, nici călare, nici pe jos, nici dezbrăcat, nici îmbrăcat. În speţă, nici în leagăn, nici sub leagăn, nici lângă leagăn, nici în tobogan, nimic. Pur şi simplu ţipa ca din gură de şarpe. Maică-sa încerca, totuşi, să îl liniştească.

-Hai că mergem acasă şi ne uităm la desenea. Copilul nimic.

-Hai că uite te pun în cărucior şi te joci cu maşinuţa. Copilul nimic.

-Hai că te dau pe tobogan. Copilul nimic.

-Hai că mergem să ne jucăm cu Olivia. Copilul nimic.

-Hai că vine tati şi te ia cu maşina. Copilul nimic.

Mama deja începuse să îşi piardă răbdarea

-Hai că îţi cumpăr biscuiţi, hai la magazin. Copilul nimic.

Mama vizibil iritată.

-Hai că dacă mai faci scandal, vin ţiganii şi te iau! Copilul nimic.

-Hai că se aude salvarea, vine doctorul şi îţi face injecţie dacă nu taci. Copilul nimic.

-Hai că… stă un pic şi se gândeşte. Auzi, dar ţie nu ţi-o fi foame? Îi pică fisa (într-un final) şi zice glorioasă:

-Hai taci, că mergem la Mec!

Ca printr-o minune divină, copilul a făcut ochii mari şi gura mică. A întins mânuţa şi haida!

Eu am ascultat dialogul acesta cât timp o dădeam pe domnişoara Fundiţă în leagăn. Iar la final, am făcut ochii mari. Ăăă… mă scuzaţi, ăsta era secretul? MC-ul? La un copil aşa… mic? Stai, ce, poftim? Păi cu ce mâncăruri ne otrăvim copiii? Aşa… mici… MC?… Blank total. Fără cuvinte,  noaptea minţii! Pentru mine, bineînţeles, pentru că ei au pornit agale spre poarta parcului. Că or fi ajuns la destinaţie sau nu, nu mai ştiu (deşi am o vagă bănuială), dar întâmplarea m-a întristat.

Probabil veţi spune: fiecare îi oferă copilului său ceea ce doreşte, nu e treaba mea să îmi dau cu părerea vizavi de subiect. Corect. Însă aş vrea, pe cât posibil, ca mamele să ştie că un stomăcel de copil nu are nevoie de mâncare de tip fast food. Îi face rău. Cola, la fel. Ştiu că suntem prinse în activităţile de zi cu zi. Serviciu, casă, curăţenie, spălat, făcut mâncare, serviciu din nou, luat copil de la grădiniţă şi câte şi mai câte – însă cu siguranţă există alternative mai sănătoase. Măcar un pic mai sănătoase decât fast food-ul!
Ok, dacă ţii neapărat, (dacă e petrecerea unui copil mai mare sau mai ştiu eu ce alte motive), o dată la câteva luni, e alegerea ta. Însă copilaşul de mai sus este clar că era învăţat să meargă la MC, după cât de rapid s-a calmat. Nu? Ce spuneţi?

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea modernă aşa!