De ce plâng bebeluşii? De ce îi apucă aşa, dintr-odată şi plâng atât de rău? Oare ce îi supără? Îi doare ceva? Vor să fie schimbaţi? Le e cald? Le e un pic frig? Sau poate că le bate soarele fix în ochi şi asta le displace? Nu îi strânge cumva pantalonaşul? Or fi mâncat destul? Le e sete?… Şi întrebările se tot succed în capul unei proaspete mămici puse faţă în faţă cu bebeluşul ei. Bebeluş care – şoc şi groază – plânge!

După ce am născut, unul dintre medici a venit în cameră şi ne-a făcut un mic „instructaj”. Printre altele, spunea că dacă bebeluşul e schimbat, mâncat şi schimbat şi totuşi plânge, să îl lăsăm să facă plămâni. Nu am fost din start de acord cu acest lucru. Pur şi simplu, în tot amalgamul acela de femeie care tocmai a născut, nu mi-a plăcut cum sună ce auzeam. Mai mult decât intuiţie, cred cu tărie că bebeluşii nu plâng degeaba. Din punctul meu de vedere, e normal ca bebeluşii să plângă, însă o fac dintr-un anume motiv. Şi o să vă povestesc mai multe despre asta.

sursa foto

În primul rând, haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Puneţi-vă în pielea unui bebeluş. Sunteţi proaspăt născut, într-un mediu total necunoscut, unde trebuie să respiraţi altfel, unde trebuie să vă descurcaţi cu lumina, cu sunetele. Toate sunt atât de diferite şi vă bombardează din toate părţile! Iar voi nu vă puteţi coordona în niciun fel mişcările. Sunteţi puşi pe spate, vă uitaţi în sus (cu greu stânga dreapta, însă oricum nu distingeţi mare lucru şi e atât de obositor!) şi nu reuşiţi nicicum să vă întoarceţi sau să vă deplasaţi, ca să nu mai spun că nu puteţi vorbi deloc. Singurul vostru mod de a vă face simţită prezenţa e să plângeţi.
Plânsul acesta este de fapt o unealtă primitivă pe care bebeluşii o au la îndemână pentru a supravieţui. Aşa anunţă ei că au nevoie de ceva, aşa strigă ei după ajutor. Amintiţi-vă că unii bebeluşi stăteau în peşteri în timp ce ai lor erau după vânat, aşa că aveau nevoie de o modalitate prin care să îşi anunţe părinţii să revină sau că sunt în pericol.

Aveţi idee cât de groaznic e să nu vezi, să nu te poţi mişca deloc? Asta împreună cu sentimentul de singur pe lume cred că sunt cele mai îngrozitoare lucruri prin care poate trece un om. Ca adult ne gestionăm altfel reacţiile (deşi şi noi am plânge, am fi disperaţi – vă asigur), darămite ca bebeluş?

sursa foto

Acum că am făcut acest mic exerciţiu, sper că vedeţi un pic altfel lucrurile. Revenim la întrebarea de început: De ce plâng bebeluşii? Simplu şi la obiect: pentru că au nevoie de tine. Tu trebuie să le îndeplineşti o nevoie, indiferent de care ar fi ea. Bun, l-ai hrănit, l-ai schimbat, l-ai plimbat, l-ai bibilit şi totuşi, plânge. Te-ai întrebat dacă bebeluşului tău îi sunt îndeplinite aceste nevoi primare, însă plânge doar pentru că vrea să te simtă aproape? Să te simtă, să te miroase, să îţi audă bătăile inimii. Ia-l în braţe, Super-Mami, şi dă-i toată iubirea din lume! Doar pe tine te ştie pe lume, tu eşti centrul universului lui! Nu uita: Toţi copiii plâng, însă important e cum răspundem noi la asta!

Dacă suspectezi că ar fi bolnăvior (este apatic, doarme prea mult, nu udă scutece, suspină, scânceşte, are febră), du-l la pediatru cât mai repede! NU trata copilaşul cu sfaturi de pe internet!

Dacă bănuieşti că îl doare burtica, iată câteva sfaturi legate de colici. Dacă îi este foame, pune-l la sân cât mai des, alăptează la cerere. Dacă vezi că scutecul este plin, schimbă-l (de îndată ce face treabă mare, mai ales, pentru a preveni iritaţiile de scutec). Vei observa în timp diferite tipare şi vei învăţa să interpretezi semnele pe care bebe ţi le dă. Spre exemplu, eu citisem despre teoria Priscilla Dunston şi ciuleam urechile mereu. Uneori sunetele se potriveau, alteori nu. Însă m-a făcut să fiu atentă la modul în care domnişoara Fundiţă plângea, lucru de care aveam mare nevoie.

Pe cealaltă parte, este bine de ştiut că prin plâns bebeluşul se detensionează, se eliberează din punct de vedere emoţional. Nu spune nimeni că bebe nu trebuie să plângă niciodată, însă una este o frustrare, o situaţie în care este pus, o încercare de a refula, iar alta e să plângă neconsolat în timp ce tu nu mergi la el să vezi ce are sau nu îl iei în braţe pentru că se învaţă.

sursa foto

Metoda Cry It Out (CIO)

Da, cred că este o greşeală să laşi bebeluşul să plângă. Mai ales neconsolat! Cum poţi tu să stai şi să te uiti cum copilul tău plânge, gândind că se va linişti şi consola singur? Dacă nu ştiai, lucrul acesta afectează încrederea bebeluşului în tine. El trebuie să ştie că dacă plânge pentru că are nevoie de ceva, mami e acolo mereu.
Mai mult, plânsul acesta în care tu nu intervii are repercursiuni grave asupra dezvoltării copilului, distrugând legături neuronale. Cam asta înseamnă metoda Cry It Out de care e foarte posibil să fi auzit până acum. Nu sunt de acord cu ea, deşi în timp „dă rezultate”, iar unele mămici îţi povestesc mândre cum copilul lor adoarme singur. Da, super… adoarme singur, plângând sau înghiţindu-şi lacrimile, pentru că s-a lămurit că plânge degeaba: nu vine nimeni la el pentru a-l alina. Oauu, mă şi doare sufletul scriind asta!
Trebuie să înţelegi că un copil mic nu te poate manipula ca să îl iei în braţe, nu ştie cum şi nici nu vrea asta. El te vrea doar pe tine!

Închei sperând că ai înţeles mesajul meu şi că măcar te-am pus un pic pe gânduri. Un ultim sfat: fii alături de bebeluşul tău cât mai mult! Nu va plânge până la 18 ani continuu, te asigur!