Sâmbătă spre duminică am dormit destul de prost, cu DeeDee care m-a foit toată noaptea pentru că ba îi era cald şi ieşea din pătură, ba i se făcea frig şi voia înapoi… şi bineînţeles, trebuia să semnalizeze mieunând sau zgâriind cu lăbuţa. Off, cum mă trezeşti tu! Nu mă trezeşte domnişoara Fundiţă şi îndrăzneşti tu… dar n-am avut ce face, de fiecare dată am preluat-o, am mângâiat-o un pic şi am alunecat înapoi, în lumea viselor. Şi am visat mult şi bine, până când pe la ora cinci dimineaţă Ikki a vrut să sugă. A ţocăit ea acolo cu poftă şi-am adormit iar amândouă. M-am trezit cu doi ochi mari şi verzi aţintiţi asupra mea şi cu doi dinţi abia zăriţi într-o gură până la urechi. „-Ahaaa, deci ai făcut ochi, te-am simţit eu bine…”, mă gândesc. Iar pe al doilea gând care îmi trece prin minte îl zic cu voce tare: „-Zece!”. Bebeluşul meu a împlinit zece luni! Zece… când or fi trecut, că eu parcă ieri am născut-o?…

Acum zece luni vă arătam burtica mea la 30 de săptămâni. Acum zece luni încă puteam să mă trezesc la ora 11, să mă spăl pe dinţi, să beau o cafea cu muuuuult lapte, spumă de lapte şi scorţişoară şi să mă culc din nou. Acum zece luni ieşeam prin mall şi mă uita Dumnezeu acolo. Acum zece luni mă plictiseam acasă şi aşteptam să se facă seară, ca să nu mai fiu singură. Acum zece luni eu organizam întâlnirile cu fetele.

Acum zece luni mutam fierul de călcat de colo colo, gândindu-mă cât urăsc să calc. Acum zece luni conduceam ascultând muzică taaare. Acum zece luni mă duceam la evenimente şi stăteam la poveşti cu bloggeriţe dragi mie, fără a avea o oră anume în gând. Acum zece luni aveam timp să mă machiez o oră. Acum zece luni îmi ondulam părul cel puţin o dată pe săptămână. Acum zece luni pisica era plictisită de cât de mult o ţineam în braţe. Acum zece luni nu ştiam că am de cumpărat scutece, ci (încă mai) cumpăram creme şi machiaje. Acum zece luni nu dădeam cu aspiratoul de două ori pe zi sau nu măturam după fiecare masă. Acum zece luni nu găteam zilnic. Acum zece luni purtam părul lăsat pe spate.

Pe scurt: acum zece luni habar nu aveam cât de mult urma să se schimbe viaţa mea. Dar ştiţi ceva? Oricât de mare ar fi această schimbare, nu mi-e dor de viaţa mea de dinainte. Sau de fapt, unui singur lucru duc dorul: călătoriilor. Însă sunt sigură că de îndată ce bebe va mai creşte, vom pleca din nou, de această dată în formulă de trei. Abia aştept!

…dacă v-a plăcut povestea, vă aşteptăm şi la cea de-un an! Felicitările, masa şi dansul vor avea loc aşadar spre sfârşit de iunie şi atunci vă voi povesti mai multe despre viaţa în patru (mami, tati, DeeDee şi Ingrid).