Copiii mici plâng. Și asta e perfect normal.

Zilele trecute m-am întâlnit cu o domniță pe care o cunosc de mult. Între timp a devenit mămică și are un băiețel de aproape șase luni.

Ne-am întâlnit în parc, am stat pe o bancă, am mai povestit… ea ținea pe bebe Denis în brațe, domnișoara Fundiță era ba pe bancă, ba sunt bancă, ba pe lângă mine, ba pe mine, ba se întindea spre căruț – o știți, e argintul viu. Și tot povestind noi, bebe Denis a început să plângă.
Oaaaa, oaaa și iar oaaa! Mămica începuse să se schimbe la față.
– Nu face așa mereu, nu știu ce l-a apucat acum! Taci, te rog, taci!
Eu relaxată, cu ochii după Fundiță.
– Te rog, Denis, taci! Hai la sân – plânge de foamne, îmi explică.
Pune bebele la sân, țocăie de două ori… oaaaa!
Mămica începe să dispere.
– Vai, scuză-mă, iartă-mă, nu face așa acasă! Nu știu ce l-a apucat, chiar nu înțeleg! Hai să ne plimbăm, sigur o să se liniștească. Doamne, cum face, scuzeeee! Ridică vocea: Denis, te rog, taci!!!
sursa foto: http://sharpheels.com

Împachetez Fundița în căruț, ea îl pune pe Denisuț care tot plânge. Încearcă să îi dea suzetă, poate tace.
– Nici suzeta nu funcționează, vai, îmi cer scuze!
Hai la plimbare.
– Fundițăăăă, uite frunzele! Copacii au frunze, mami!
– Nu știu de ce face așa, acasă nu face așa!
După vreo zece minute de țipat, Denisul se liniștește. Daaaar începe Fundița, preia ea ștafeta. Și dă-i țipete! O rog pe mămică să ne oprim, ne parcăm, desfac fata din centuri, o bibilesc, îi dau apă, mă joc cucu bau cu ea un pic.
Îi spun mămicii că poate da o tură dacă vrea, până se liniștește Ikki. Iau fata din căruț. Îi mai arăt o frunză. Îi dau o gură de apă. Gata cu plânsul. Începe să turuie de-ale ei.
Bebe Denis a adormit. Mămica s-a relaxat în sfârșit. Pornim iar printre pomii înfrunziți. Adoarme și domnișoara Fundiță. Trecem de la “ce orar de somn are? Ce jucării recomanzi? Ce scutece poartă?” la “ce cremă solară folosești? Ce demachiant ai acum?” – adică ne permitem să vorbim și de-ale noastre, a fetelor.
***
Probabil acesta este un episod foarte des întâlnit. Cel mai probabil, și vouă vi s-a întâmplat să fiți în situații similare. Și totuși, nu vă atrage atenția ceva? O propoziție repetată obsesiv? Vreo diferență între comportamentele celor două mame? Vă spun eu ce am observat din întâmplarea de mai sus și de ce am povestit-o.
Când bebe Denis a început să plângă, mămica s-a crispat și a început să se scuze și să repete că bebelușul ei nu face așa acasă. În loc să liniștească băiețelul, ea era mai preocupată că el plânge și că mă deranjează pe mine și pe cei din jur.
Când domnișoara Fundiță a început să plângă, eu m-am oprit și am încercat să aflu motivul și să o liniștesc. Pentru că, ce să vezi: copiii mici plâng. Și asta e perfect normal.
Ca mame, pe noi trebuie să ne intereseze mai întâi copiii. Poate că au un disconfort (de la o etichetă care îi zgârie, până la soarele care poate îi deranjează), poate le e foame, poate le e sete, poate că ïi doare ceva, poate că pur și simplu vor în brațe. Nu de puține ori am venit cu fata în brațe împingând căruțul, preferând așa decât să o las acolo legată, plângând.
Dragile mele, nu vă mai preocupați de ce cred unii și alții atunci când copilul vostru plânge. Nu vă mai stresați că plânsul bebelușului deranjează. Știu că sunt mulți oameni “sensibili” cate dau ochii peste cap de îndată ce aud chiar și un scâncet. Mai știu și că sunt mulți oameni care sunt deranjați chiar și de prezența unui copil care doarme în sistem de purtare (din experiență proprie), însă asta e fix problema lor.
Dacă nu le convine, se pot muta mai încolo, pot părăsi locul respectiv etc – sunt adulți, se descurcă ei. Dacă vă face să vă simțiți mai bine, cereți scuze, însă comportați-vă normal, fără a da explicații și a pune ochii în pământ. Aveți un copil mic, care nu comunică, nu știe că deranjează, el are o necesitate și doar prin plâns știe să comunice. Aveți un bebeluș care cu siguranță nu va țipa fără oprire trei ore doar pentru că aşa i s-a pus lui pe chelie (adorabilă, de altfel).
Concentrați-vă pe copil, nu să găsiți scuze și motive pe care să le explicați celor din jur. Nu vă agitați (copilul simte și preia din emoțiile voastre); păstrați-vă calmul! Grija voastră ca mame e să fiți alături de copiii voștri cum puteți mai bine. Să îi alinați. Să îi luați în brațe. Să îi ascultați. Să îi iubiți. Să îi împăcați. Să îi protejați. Să le dați aripi. Să îi creșteți și să îi transformați în oameni valoroși.
Copiii mici plâng. Și asta e perfect normal.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

3 thoughts on “Copiii mici plâng. Și asta e perfect normal.”

  1. daca si pe plansul unuui bebelus ne suparam… mai incolo ce sa mai spunem. am patit si eu sa se uite tot parcul la mine cand plangea copilul dar nu m amgandit decat cum sa fac sa o scot la capat si sa ajung cu bine acasa sau sa gasesc o banca libera (nu s ar fi ridicat unul sa imi dea o mana de ajjutor sau locul pe banca) sa l pot alapta. ma asezam si eu langa cine imi pica in fața ochilor si mi vedeam de treaba.
    cand cresc se dau cu trotineta, mai alearga, mai canta in mijloacele de transport. am auzit o multime de parinti spunand copilului sa nu faca galagie, sa nu deranjeze cu alergatul etc. nu zau? si ce sa faca? sa stea smirnă? noicantam tot drumul. nu cred ca un copil si o mama care canta deranjeazamai mult decat muzica de la radio sau nepotrivita pe care o puneau soferii intr o vreme.

    1. Vai, ai dreptate! Si fetita mea plangea intr-o zi in parc si am mers vreo 10 minute cu ea in brate ca sa gasim o banca pe care sa ne putem aseza. Desi era evident ca asta cautam (si mai si spuneam “-Hai, mami, ca gasim acum o banca si ne asezam” etc etc), nimeni nu s-a ridicat. Ba se uitau de parca le-as fi furat butelia.
      Depinde de om, Valerica. Dupa suflet! :) Va pupam, iti multumesc de comentariu si de vizita, te mai astept!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *