În ultima săptămână ne-am creat un obicei nou: mergem să luam pâine dimineața. Nu pentru că am mânca neapărat, ci pentru că avem pretext să luam pulsul zonei pe răcoare. Pentru că da, ne și plimbăm 10-15 minute.
Eiii, și în dimineața despre care vreau să vă povestesc, mergem la pâine. Ca de obicei, coadă: vreo zece persoane înaintea mea. Dar nu e bai: Domnișoara Fundiță e bine dispusă și are și o jucărie la ea. Se uită încolo-încoace, stăm la rând. Când mă observă un domn:
-Vaaai, mii de scuze, nu v-am văzut cu copilul! Poftiți în față!
Îi zâmbesc, îi mulțumesc și îi spun că nu e nevoie: fetița are jucărie, e odihnită, nu ne grăbim. Insistă. Îi spun din nou că dacă era ea agitată aș fi acceptat, dar așa, chiar e ok, mulțumesc din suflet.
Vine și mă ia de braț și mă duce în față (între timp venise rândul lui să fie servit, deci al meu).

sursa foto

Am fost surprinsă de asemenea gest, mai ales că de obicei în brutăria aceea toată lumea e ursuză (inclusiv vânzătoarea, care consideră că îți face o favoare pentru că îți vinde pâine).
Buuun. Mă minunez eu cât mă minunez și în drum spre casă intru în Mega Image, de unde vreau să iau ciocolată (spanac și alte tipuri de verdeață, ahem ahem). Nu e de aia cu lapte cum vreau eu, dăm să ieșim. Numai că ajungem lângă bananele plasate strategic lângă casă, moment în care domnișoara Fundiță sare ca arsă.
– Îîîî, bababababa, cu mâna spre banană.
– Ahaaa, deci vrei banane! Hai să luăm, că nu am mai păpat de mult!
Iau banane. Și o ciocolată mică, deh, tot sunt aici.
Pun pe bandă, când îl aud pe domnul din față spunându-i casierului:
– Puneți pe bon și cumpărăturile doamnei.
– Adică ale mele?, sar eu de colo.
– Da, îmi răspunde.
– Ăăă… de ce!?
– Păi am auzit că îi luați copilului.
– Da, pentru ea iau, dar am și eu bani!
– Da, păi e simpatică și aș vrea să i le iau eu.
– Înțeleg, vă mulțumesc, dar… chiar am bani. Simt cum mă înroșesc și mă gândesc că față de ziua în care aveam bani doar pe card (ştiţi voi povestea cu covrigii), acum am și cash.
Casierul se uita la noi.
– Vă rog, plătesc eu! Insistă domnul.
Casierul se uită la mine.
– Ok… mulțumesc. Mulţumim!
Nu e ca și cum am 100 de kg de banane, am refuzat de două ori… na, plăcerea omului.
Dar în secunda doi îl intreb:
– Și totuși, de ce? Arăt așa a… homeless?
Râde el. Râde casierul cu gura până la urechi. Râd și eu. Pleacă zâmbindu-mi.
Pun bananele în sacoşă (da, noi luăm sacoşă din pânză de acasă, ca să nu cumpărăm plastic). O doamnă care a fost pe fază:
– Știți, cerșetorii aruncă cu banana după tine. Măcar domnul a dat cuiva care chiar le va mânca.
Are dreptate, și după mine a aruncat un cerșetor cu un covrig cald pe care i-l dăruisem.
Am ieșit și am desfăcut o banană domnișoarei Fundiță. Și mi s-a părut așa, un gest extraordinar de frumos. Nu e vorba de banii în sine, ci de gest. Mă gândeam că ar trebui să îl fac și eu. Cu siguranță o să îl fac.
Ceea ce vă doresc și vouă!