„Hai, încă trei linguri.”
„Nu te ridici de la masă până nu termini.”
„Pentru cine am gătit eu?”
„Alți copii nu au ce mânca.”
Pentru mulți dintre noi, „mănâncă tot din farfurie” a fost una dintre regulile copilăriei. Nu conta neapărat dacă îți mai era foame. Masa se termina atunci când farfuria era goală.
Iar astăzi, deveniți părinți, este foarte ușor să repetăm aceleași cuvinte. De cele mai multe ori, intenția este cât se poate de bună: vrem să știm că cel mic a mâncat suficient, că primește nutrienții de care are nevoie și că mâncarea pregătită nu ajunge la gunoi.
Recomandările actuale ne invită însă să privim masa puțin diferit. Copiii au propriile semnale de foame și sațietate, iar apetitul lor poate varia de la o masă la alta sau de la o zi la alta. UNICEF România recomandă, de altfel, renunțarea la îndemnul „mănâncă tot din farfurie” și evitarea presiunii asupra copilului în timpul mesei.
De unde vine regula „mănâncă tot din farfurie”?
În multe familii românești, farfuria goală a fost mult timp asociată cu ideea unui copil sănătos, care „mănâncă bine”.
Există și o componentă generațională. Pentru părinții și bunicii noștri, risipa alimentară era greu de acceptat, mai ales în perioade în care accesul la anumite alimente era limitat. Mâncarea nu se arunca, iar ceea ce ajungea în farfurie trebuia, pe cât posibil, consumat.
În spatele insistenței de la masă era, de cele mai multe ori, grija: copilul să fie sătul, să crească și să fie sănătos. Problema apare atunci când regula este transmisă mai departe automat, fără să ne mai întrebăm dacă îl ajută cu adevărat pe copil.
Ce se întâmplă când copilul trebuie să termine tot?
Foamea și sațietatea sunt semnale ale organismului. Copilului îi este foame, începe să mănânce și, la un moment dat, corpul îi transmite că a primit suficient.
Atunci când adultul intervine constant cu „încă puțin”, „mai ai doar trei bucăți” sau „termină tot și apoi te poți ridica”, apare însă un alt reper: nu mă opresc când m-am săturat, ci când farfuria este goală.
Specialiștii citați de Parents atrag atenția că presiunea de a continua să mănânce după apariția sațietății poate încuraja copilul să acorde mai puțină atenție propriilor semnale de foame și sațietate. Iar apetitul copiilor nu este constant: poate varia în funcție de activitate, de ritmul de creștere și pur și simplu de la o zi la alta.
Cu alte cuvinte, cantitatea pe care noi considerăm că „ar trebui” să o mănânce nu este neapărat cantitatea de care corpul lui are nevoie la masa respectivă.
Vezi în secțiunea La masă zeci de idei de bunătăți pentru copii, gătite în casă!
Dar dacă spune că s-a săturat și peste 20 de minute cere biscuiți?
Aici lucrurile devin ceva mai complicate.
Copilul mănâncă trei îmbucături din cină, anunță categoric că s-a săturat, iar 20 de minute mai târziu apare întrebarea: „Pot să iau ceva dulce?”
Respectarea senzației de sațietate nu înseamnă că părintele trebuie să transforme bucătăria într-un restaurant deschis permanent și nici că orice masă refuzată este înlocuită imediat cu gustarea preferată.
Putem accepta că un copil nu mai dorește să mănânce fără să îi oferim automat altceva mai atrăgător. Familia poate avea în continuare reguli clare privind mesele și gustările.
Cu alte cuvinte, „nu trebuie să termini tot din farfurie” nu înseamnă „mănânci orice vrei, oricând vrei”. Limitele stabilite de părinți și respectarea senzației de sațietate pot exista în același timp.
Cum îl ajutăm să recunoască foamea și sațietatea?
În loc să numărăm lingurile rămase în farfurie, putem muta conversația către ceea ce simte copilul.
„Îți mai este foame?”
„Simți că te-ai săturat?”
„Mai vrei puțin sau este suficient?”
Sunt întrebări simple, dar îl încurajează să se gândească la propriul corp, în loc să caute la adult răspunsul la întrebarea „cât trebuie să mănânc?”.
Pentru copiii mai mari putem vorbi și despre felul în care se simte foamea. Uneori este senzația de stomac gol, alteori poate apărea ca lipsă de energie sau dificultate de concentrare.
În timp, copilul poate învăța și să facă diferența între „m-am săturat”, „nu îmi place mâncarea aceasta” și „aș prefera să mănânc desert”.
Și ce facem cu mâncarea care rămâne?
Aici regula „mănâncă tot din farfurie” pare să aibă cel mai puternic argument: risipa alimentară.
Nimeni nu își dorește să gătească pentru ca jumătate din mâncare să ajungă la gunoi. Dar soluția nu trebuie să fie ca un copil să mănânce mai mult decât simte că are nevoie.
O variantă simplă este să începem cu porții mai mici. Dacă îi mai este foame, poate cere supliment.
Atunci când vârsta îi permite, îl putem implica și în alegerea cantității pe care o pune în farfurie. În felul acesta începe să învețe treptat cât poate mânca, fără ca adultul să decidă de fiecare dată în locul lui.
Iar ceea ce rămâne poate fi păstrat, atunci când alimentul permite acest lucru, pentru o altă masă.
Porțiile inițiale mai mici și posibilitatea de a cere supliment se numără și printre recomandările oferite de specialiști pentru a evita presiunea de a termina întreaga porție.
Masa nu trebuie să devină o negociere
„Încă două linguri și primești desert.”
„Dacă termini legumele, poți să te joci.”
Poate funcționa pe moment. Farfuria se golește, părintele respiră ușurat și pare că problema a fost rezolvată.
Dar există și un mesaj pe care îl putem transmite fără să vrem: legumele sunt obstacolul pe care trebuie să îl depășești, iar desertul este premiul.
UNICEF România recomandă să nu folosim alimentele drept recompensă sau pedeapsă și să îi ajutăm pe copii să dezvolte o relație sănătoasă cu mâncarea.
Putem decide ce alimente oferim și când are loc masa. Putem încuraja copilul să guste și putem continua să îi prezentăm alimente noi, chiar dacă prima întâlnire cu broccoli nu se transformă într-o mare poveste de dragoste.
Dar toate acestea se pot întâmpla fără ca fiecare cină să devină o negociere pentru ultima lingură.
Poate că farfuria goală nu este, până la urmă, obiectivul
Generații întregi au crescut cu regula „mănâncă tot din farfurie”. Pentru părinții și bunicii noștri, ea a venit din grijă, din teama de risipă și, uneori, din experiența unor vremuri în care mâncarea nu era ceva ce puteai considera de la sine înțeles.
Nu trebuie să judecăm acea generație pentru o regulă care avea sens în contextul ei. Dar putem alege ce ducem mai departe.
Poate că obiectivul unei mese nu trebuie să fie o farfurie perfect goală, ci un copil care descoperă alimente diferite, se simte bine la masă și, mai ales, învață să își asculte propriul corp.
Uneori va mânca tot. Alteori va cere încă o porție. Și vor exista zile în care va lăsa jumătate în farfurie.
Important este ca „m-am săturat” să fie un semnal pe care copilul învață să îl recunoască – și pe care noi învățăm să îl ascultăm.
Photo by Pavol Štugel on Unsplash