Am povestit de atâtea ori naşterea în Anglia a copilului meu, încât mi-o amintesc ca şi cum s-ar fi intamplat chiar ieri. Dar niciodată nu am făcut-o în scris pentru că ştiu cât de mult mă pierd in detalii, iar uneori mă abat de la subiect atât de mult încât uit şi de unde am plecat …cum am făcut şi acum de altfel :))

Să începem să „săpăm” în cutiuţa cu amintiri a sufletului meu şi să vă povestesc despre naşterea în Anglia…

Să derulăm în urmă 2 ani, 7 luni şi 13 zile. Totul a început într-o minunată noapte de joi spre vineri, ora 2:02 mai exact. Era una din nopţile în care aveam insomnie din cauza sarcinii. Ba că nu mă puteam întoarce atât de uşor de pe o parte pe alta, ba că mi se puneau cârcei la gleznele picioarelor de imi venea să urlu, ba că mi se înfunda nasul (deşi nu eram răcită) şi nu puteam să respir, ba că se mai întorcea şi minunea din burtica mea de pe o parte pe alta, ba că nu s-au aliniat planetele bine în noaptea acea sau pur si simplu pentru că simţeam ce urmează sau oarecum corpul meu mă pregatea pentru ceea ce urma să se întample.

Şi butonând eu la telefon aşa agitată că nu puteam să dorm, aud un „poc” în surdină ca şi cum ai desface dopul de la o sticlă (nu de bere, nu de suc …o sticla de sticlă şi atât). Şi am simtit ca şi cum m-ar fi scăpat un strop de pipi (ştiu ca suna aiurea, dar sună mult mai fain pipi decat „treabă mică” …părerea mea). Fiind în ultima luna de sarcină şi având toaleta jos, iar dormitorul la etaj, obişnuiam să port mai mereu un protej-slip (un mini-absorbant mai pe româneşte) pentru că îmi lua ceva până să ajung la toaletă şi decât să schimb 10 perechi de chiloţi pe zi, preferam să schimb 10 absorbante 🙂

Din momentul când am simţit acel „poc” am ştiut că voi naşte în următoarele ore, dar m-am calmat singură pentru că îmi amintisem că îmi povestise Claire (midwife, adică un fel de moasa în Anglia) că în momentul când voi elimina dopul gelatinos nu înseamnă că voi şi naşte în următoarele 10 minute. Şi mă sfătuise să încerc să dorm dacă pot pentru că vor urma câteva ore grele pentru mine. Am încercat să închid ochii, dar nu reuşeam să îmi alung gândurile din cap, aşa că am coborat uşor „tip-til” la toaletă ca să verific ce s-a întamplat.

Am observat că pe absorbant era un lichid de culoare rozalie (un roz deschis), aşa că am facut o poză gândindu-mă că îmi va fi de folos mai încolo (eventual să arat moaselor la spital poza). Am urcat sus şi l-am trezit pe Ionuţ (tatăl copilului meu). I-am spus să se trezească pentru că am eliminat dopul şi voi naste. El văzându-mă atât de calmă şi auzind vocea mea aşa liniştită mi-a zis „-Cred că ai chef de glume, iubita mea!”. Şi s-a pus din nou la somn. Când am realizat că nu mă crede, am ridicat tonul şi i-am mai zis încă o dată „-Dacă nu te trezesti odată, să ştii că nasc lângă tine!”

Şi acum râd când îmi amintesc privirea săracului Ionuţ când m-a auzit. S-a ridicat repede şi mi-a pus 20 de întrebări în 30 de secunde. Gen „-Aoleu, ce ne facem? Mergem la spital? Cum te simţi? Ce te doare? Dar te doare ceva? De ce râzi la mine? Te simţi bine? Copilul mişcă? Simţi că vine acum pe lume? Îţi vine să împingi? Ai bagajul făcut? Vrei să respirăm împreună? Zi-mi ce fac şi nu mai râde în scontinuu că mă enervezi şi mă panichez mai rau. Eşti sigură că nu faci mişto de mine?”. Zău că nici acum nu mă pot opri din râs. Oarecum lui îi era greu să mă creadă pentru că eu aveam doar 37 de săptămâni + 6 zile de sarcină şi toata lumea ştie că se naşte la 40 de săptămâni sau măcar dupa 38.

L-am liniştit de parcă el urma să nască…

i-am explicat tot ce avem de făcut şi l-am rugat să mă ajute să fac un duş fierbinte ca să „grăbesc” naşterea (sfat primit de la moaşa mea Claire). După asta, am savurat un sandwish cu şuncă şi brânză topită, am băut 2 litri de apă şi am fost de 7 ori la toaletă sa fac nr 2. Ulterior am înţeles că se întâmplă asta deoarece corpul nostru începe să se pregatească pentru naştere şi automat elimini tot înainte să naşti.

La ora 9 dimineaţa am sunat la secţia de maternitate de la spitalul din oraşul în care locuiesc. Mi-au spus că mă aşteaptă cu drag la spital pentru investigaţii şi ne-am urcat imediat în maşină. Menţionez că până la ora 9 nu am sunat pentru că nu aveam nici contracţii şi nici dureri şi nu avea rost să îmi pierd noaptea prin spitale când puteam să stau bine mersi acasă în patul meu (ceea ce am şi făcut).

În drum spre spital am sunat-o şi pe moaşa mea pentru că exact în ziua aia aveam programare la ea ca să stabilim cum voi naşte şi să îmi facă o programare la spital ca să vizitez camera unde voi naşte şi piscina în care voi naşte. Eu îmi exprimasem deja dorinţa de a naşte în apă. Dar Claire nu mi-a răspuns, aşa că i-am lasat un mesaj vocal în care i-am povestit tot. 

Am ajuns în 10-15 minute la spital şi m-au băgat într-o cameră unde mi-au pus câteva centuri pe burtică pentru a monitoriza bătăile inimii la bebeluş. Începuseră şi contracţiile bineînţeles, ceea ce era şi normal de altfel. Mi-au spus că trebuie să stau în jur de o oră acolo cu aparatul ăla şi cu chestiile alea puse pe burtică, iar mie îmi venea să mă plimb continuu şi să merg din 2 în 2 minute la toaletă. Dupa o oră şi 20 de minute i-am zis lui Ionuţ să cheme o asistentă să îmi spună dacă pot să merg la toaletă şi să îmi dea jos alea de pe burtă. A venit una din moaşe şi m-a controlat, spunându-mi că sunt dilatată 6 cm. După acest control „manual” am început să sângerez pentru că asistenta a avut grijă să facă o „manevra” de gradul 2 :))

Lăsând gluma la o parte, această manevră la care ma refer se numeste „sweep” în engleza sau „ruperea membranelor” în româneşte. Am fugit la toaleta imediat, după care am facut şi un ecograf. La acel ecograf mi-au spus că bebeluşul este poziţionat bine şi că este pregatit să vină pe lume în următoarele ore. Aşa că m-au trimis să aştept în sala de aşteptare până hotărăsc soarta mea. Eu mă aşteptam să primesc un pat acolo unde să mă întind că deja mă apucaseră contracţiile din ce în ce mai des. După alte 15 minute de aşteptare vine o moaşă şi îmi spune zâmbind:

„-Puteti să plecaţi acasă şi reveniţi când simţiţi că trebuie să naşteţi”. Bineînţeles că am deschis gura în secunda 2 şi i-am raspuns cu întrebarea următoare:

„-Dar oare cum simt eu înainte să nasc? Credeti că îmi dă un semnal bebelusul, gen un picioruş în partea stângă înainte cu 5 minute? Şi atunci ştiu exact că trebuie să mă urc în maşină şi să vin aici? Aşa se întâmpă naşterea în Anglia?!”

S-a uitat oarecum mirată la mine femeia pentru că englezii sunt obişnuiti cu un limbaj educat, un ton scăzut şi zâmbetul mereu la purtător. Nu zic că limbajul meu nu a fost educat, dar am fost destul de acidă în voce şi nici un strop de zâmbet pe moaca mea de mămică în devenire. I-am mai spus încă o dată clar şi răspicat că eu refuz să plec acasă deoarece  nu vreau să nasc în maşină sau acasă la mine şi că nu imi mişc partea dorsală de pe acel scaun până nu mă aşează pe un pat. Văzând că nu are cu cine să îşi bată capul, acea moaşă m-a sfătuit să fac mulţi paşi pe coridor ca să „grăbesc” naşterea. 

Cum continuă naşterea în Anglia…

Era deja ceasul 11…

şi aveam impresia ca sunt în travaliu de 3 zile. Am început să fac kilometri pe acel coridor şi la fiecare contracţie mă opream, mă sprijineam de perete, începeam să respir greoi şi să număr în gând până la 10. Timp în care Ionuţ îmi cronometra contracţia, el fiind un tătic în devenire tare informat. Când ajunsesem deja la contracţii de 50-60 de secunde la interval de 5 minute, i-am zis lui Ionuţ că o să încep să urlu pentru că neaparat vreau un pat. Eu nu sunt genul să urlu la dureri sau să mă manifest vocal, dar cu englezii trebuie să mai şi exagerezi uneori ca să te bage în seamă.

Sau cel puţin asta am simţit eu la acel moment să fac. Zis şi facut. Eu încep să urlu, Ionuţ începe să zică în gura mare „Ajutooooor!!! Naşte soţia mea”. Sincer, mă bufnea şi rasul în acel moment, dar incercam să mă arăt un pic victimă ca să ma întind într-un pat. Vine repede o asistentă sau moaşă, mă ia pe sus în braţe, mă duce într-o cameră, vine altă cucoană şi îmi trage hainele de pe mine, vine alta care urla „-Aduceţi prosoape repede şi apă fiartă!”.

Iar eu îi zic lui Ionuţ în română „-Spune-le, te rog, la aceste cucoane că vreau NEAPĂRAT să nasc în apă şi că am făcut şi cerere scrisă pentru asta”. Ionuţ le-a transmis mesajul meu şi ele m-au întrebat dacă mai rezist 10 minute pentru că piscina este la alt etaj şi trebuie să mă ducă cu un scaun cu rotile. Am aprobat din cap şi în 2 minute deja eram la etajul de naşteri. Aleluia!!!! Am intrat într-o cameră superbă, cu un pat imens, totul era curat şi alb cu albastru (pentru ca venea pe lume un baieţel… şi am înţeles că mămicile de fetiţe sunt duse în camere de naşteri cu alb şi roz, ceea ce mi se pare minunat).

Naşterea în Anglia – dotări ale camerei

În colţul camerei era un jacuzzi micuţ, ceea ce ei numeau „poll” (piscină). Am observat că aveam şi o baie doar pentru mine în camera alaturată, ceea ce iar era superb. Moaşele m-au întrebat dacă mai rezist încă 7 minute până se umple piscina şi am zis ca da. Am vrut să merg la toaletă şi s-a oferit una din moaşe să vina cu mine pentru că le era teama să nu nasc pe toaletă probabil. Ceea ce m-a impresionat a fost că acea moaşă a pus mâinile deasupra toaletei şi mi-a zis să fac liniştită pipi şi că ea face asta pentru siguranţa mea şi a copilului. Şi ulterior am auzit că au fost cazuri în care mămici neinformate au scăpat bebeluşul în toaletă! Doamne fereşte! Apropo, acea moaşă avea manuşi sterile şi le-a aruncat imediat după ce am terminat eu şi şi-a pus alte mănuşi.

Am intrat în acel jacuzzi şi am început să mă relaxez datorită apei calde. Pe marginea bazinului era un termometru ce indica 37° (temperatura apei mai exact). Asta în cazul în care nu vedeam eu strâmb de la contracţii in acel moment 🙂 

Naşterea în Anglia – venirea pe lume a minunii

Îmi amintesc că mă relaxasem atât de mult, încât îmi era somn şi îi spuneam lui Ionuţ că nu vreau decât să închid ochii şi când mă trezesc să am bebeluşul nostru în braţe. Nu mai ţin minte exact ce îmi zicea Ionuţ, dar ştiu că îmi zicea de bine :)) sau cel puţin asa sper :)) 

Moaşele mi-au oferit tot felul de calmante sau injecţii ca să mă ajute să trec peste dureri, dar pe toate trebuia să le fac pe uscat şi automat nu mai puteam să nasc în apă, ceea ce eu îmi doream din momentul când am aflat că sunt gravidă. Am refuzat orice calmant sau injectie, dar în schimb am cerut ceva de mâncare că eram lihnită. Au început să râdă cele 2 moaşe şi m-au întrebat ce vreau. Ionuţ mi-a zis că am cerut o ciorbă de burtă + 2 sarmale şi că am cerut asta în română, nu în engleza. Probabil de la acele dureri eram ameţită şi gândeam doar în limba mea. Îmi amintesc că mi-au adus un sandwish din care am luat două guri, iar lui Ionuţ un ceai.

Eu eram şi un pic aeriană datorită gazului pe care îl trageam pe un tub. Este un fel de gaz relaxant care îţi dă o stare de bine şi începi să ai vedenii daca tragi prea adânc. Pe mine mă ajuta să mă relaxeze, dar mă şi ameţea de cap.

După 2 ore de stat în cadă, moaşa mi-a spus că dacă nu pot să nasc în apă o să trebuiască să ies afară şi să încercăm în pat „pe uscat”. Eu am intrat în panică şi mi-am spus în gând că trebuie neapărat să nasc în apă pentru că era visul meu.

Una din moaşe (care de fapt era moaşă în devenire) era constant lângă mine şi mă monitoriza, ascultând bătăile inimii bebeluşului între contracţiile mele. Îmi amintesc că acea moaşă mă ţinea de mână şi îmi zâmbea continuu, ceea ce mi s-a părut minunat pentru că uneori o privire face mai mult decât o mie de cuvinte.

După 20 de minute i-am transmis lui Ionuţ din priviri că simt că iese copilul, iar el a aprobat din cap si mi-a spus că e acolo lângă mine. Să nu mai spun că în toată perioada asta, acest om nu s-a mişcat de lângă mine. Nici nu a fost la toaletă măcar. Asta ca sa imi laud şi eu soţul un pic că până acum nu am zis nimic de bine de el :))

Îmi amintesc doar că am împins de 2-3 ori şi a venit pe lume bebeluşul nostru ♡ . (Naşterea în Anglia – experienţa lui mami Rozi)

Una din moaşe l-a scos repede din apă şi mi l-a pus imediat pe piept. Moment în care timpul s-a oprit în loc, iar eu am simţit că m-am născut în acelaşi timp cu minunea mea. Moment în care nu îmi mai aminteam nimic din ce trăisem până atunci şi moment în care simteam nevoia sa îl privesc în ochi pe omul care m-a „ajutat” să devin mama. Şi aici ma refer la Ionut ♡ Sunt convinsă că puteam să fac un copil şi cu alt bărbat, dar eu am ales să fie el tatal copilului meu şi jur cu mâna pe inimă că alegerea mai bună nu puteam să fac.

Îmi amintesc că Ionuţ avea lacrimi în ochi şi îi tremura vocea, îmi amintesc că moaşele au inceput să plângă şi şopteau încontinuu „-Aaaaawww, so sweet”. Sublim! Minunat! Mirific! Nu am suficiente cuvinte în vocabularul meu ca să exprim în scris tot ceea ce am simţit în acele momente. Am făcut poze zâmbind cu gura până la urechi de parcă nici nu născusem natural în urmă cu 2 minute, Ionuţ a filmat şi a tăiat cordonul copilului dupa ce nu a mai pulsat. Bineînţeles că i-a tremurat mâna şi a ieşit o filmare minunată :))

Jumătatea aceea de oră cât am stat cu copilul pe pieptul meu a fost deosebită şi numai o mamă poate înţelege ce am simţit eu atunci.

Ceea ce a urmat dupa această naştere sunt chestii dureroase sau mai puţin dureroase prin care orice mama trece şi nu mai are rost să le povestesc pentru ca as strica acest moment minunat numit NAŞTEREA, nasterea copilului meu şi a doua nastere a mea! 

Va mulţumesc daca aţi rezistat până la final cu mine şi că aţi citit povestea despre naşterea în Anglia. Sper să ne mai auzim pe viitor. Multe îmbrăţişări la toate mamicile şi dacă nu v-am plictisit, vă promit că o să mai auziţi de mine.

Mami Rozi 🙂