-Ingrid, să ştii că şi mie mi se întâmplă! – când i-am spus asta, feţişoara ei s-a schimbat cu totul. Teama, spaima, frica din ochii ei s-au diminuat iar eu am fost efectiv surprisă de această reacţie. Cum pot câteva cuvinte potrivite, spuse la momentul potrivit, să aibă un asemenea efect asupra unui pui de om?…

Seara, după creşă. De cum m-a văzut, a fugit în braţe la mine şi a izbucnit în plâns. -Oook, s-a întâmplat ceva? Nu a vrut să meargă, nu a vrut să se dezbrace, nu a vrut să facă nimic. Ea, cel mai independent copil din câţi cunosc eu. – Aşadar, da, s-a întâmplat ceva. Dar ce?
Am încercat să aflu şi mi-a spus că s-a lovit. Că o doare, ba burtica, ba capul. Că se simte rău. Că i-e somn… şi tot se agăţa de mine şi stătea pe pieptul meu suspinând. Deodată o văd depărtându-mă şi în secunda următoare sunt plină toată de vomă. Pe bluză, pe pantaloni, pe pernă, pe cearceaf, pe ea, pe noi, peste tot… Îi văd spaima din ochi şi ghicesc rapid ce îi trece prin cap.

Sunt fix două lucruri, iar eu le ştiu.

1. Ce înseamnă asta? Ce s-a întâmplat? De ce a ieşit asta din gura mea, din mine?
2. Oh, totul este murdar în jurul meu! Eu am murdărit totul! Ce o să spună mami?

Dacă mă urmăriţi, ştiţi că Ingrid este un copil cu o sănătate foarte bună. Pot număra pe degetele de la mâini de câte ori a stat acasă sau de câte ori a fost bolnăvioară. Cel mai lung episod a fost cel de varicelă, în rest febră sporadic, muci din când în când… nimic grav. Aşa că ea nu ştie ce înseamnă să te simţi rău, să vomiţi.

În situaţia de mai sus, am avut de ales. Şi ce i-am spus mi s-a părut cel mai bun şi potrivit lucru pe care i-l puteam spune vreodată:

-Mami, şi mie mi se întâmplă să vomit. Şi lui tati, şi verişoarei tale, şi lui bubucu. Este ceva normal, în burtica ta a ajuns o mâncare care nu i-a plăcut. Sau poate nişte microbi. Şi când au ajuns în burtică, burtica a spus: -Heeeei! Ce se întâmplă aici? Mie nu îmi place ce mi-ai trimis! Nu îmi plac microbii! Ia sa îi dau eu afară! Şi uite, a dat afară mâncarea şi tot ce a simţit ea că nu îi place. E ceva neplăcut, nici mie nu îmi place când vomit. Însă trebuie să laşi burtica să dea afară, să vomite tot. Apoi ne ridicăm din pat, ne schimbăm, schimbăm împreună lenjeria… Şi mie mi se întâmplă să vomit, să ştii, aşa că te înţeleg şi ştiu cum este. Linişteşte-te!

Copilul s-a liniştit uşor uşor. I-am văzut ochii strângându-se. Spaima dispăruse. Iar în mine se instalase liniştea şi m-a cuprins o răbdare şi un calm de nedescris. Doar eram plină de vomă, nu? Ce poate fi mai minunat decât atât?

Mai minunat este faptul că am ignorat situaţia în care eram şi am ales să susţin copilul. Să o înţeleg, să îi validez suferinţa şi să fiu acolo. Puteam să o smuncesc de mână şi să o trag să vomite în baie. Bineînţeles, urma (şi a urmat) un al doilea episod. Puteam să răcnesc că -Uiteeeeeeeee, ai murărit totul în jur!!
Însă am ales altceva. S-a liniştit un pic, am mers la baie, am spălat-o, i-am dat haine curate. Am şters, am schimbat lenjeria şi ne-am băgat înapoi în pat. Şi a urmat al doilea episod de vomă şi am luat-o de la capăt… de data asta cu bonus scos husa de la saltea.

E banal ce vă scriu?

Nu. Chiar voi mi-aţi spus pe Instagram că ştiţi mămici cărora le pasă mai mult de curăţenie decât de copilul speriat de ceea ce i se întâmplă, de durerea lui.
Ştiu şi eu şi personal cunosc cazuri. De aceea, am scris acest articol pentru a te ruga: spune-i copilului tău că ŞI ţie ţi se întâmplă. Şi tu visezi urât noaptea, şi tu vomiţi, şi tu scapi un pic de pipi în chiloţi (mai ales când copilul este în plină trecere de la scutec la oliţă), şi tu plângi, şi pe tine te doare, şi tu ştii ce înseamnă să te certe cineva.
Solidaritatea şi împărtăşirea experienţei tale copilului îl va apropia de tine, îl va face să aibă încredere mai mare în tine. Şi tu eşti om şi tot ceea ce trăieşte el este absolut normal.

Te rog, spune-i copilului tău că ŞI ţie ţi se întâmplă.