Că sunt o mamă rea v-am mai spus. Şi o să vă spun multe poveşti din acestea, pentru că într-un fel, pe mine mă ajută să scriu astfel de lucruri. Şi spre surprinderea mea, am primit vreo două mesaje din care am aflat că şi pe voi! Chiar nu mă aşteptam la feedbackul atât de fain din partea voastră la primul articol de acest gen! Mulţumesc!
Dar să revenim şi să vă spun de ce sunt o mamă rea acum – piesă în cine ştie câte sute de acte.

Se făcea că eram în vacanţă, la masă cu toată lumea, iar domnişoara Fundiţă în scăunelul ei. Fiecare cu farfuria lui, cu tacâmurile lui, cu mâncarea lui. Voi ştiţi că mie îmi place să mă joc când mă joc şi să fac treabă când fac treabă, aşa că atunci când domnişoara Fundiţă (avea un an şi unsprezece luni) a început să facă mofturi referitoare la mâncare, i-am explicat de vreo două ori că la masă mâncăm, nu aruncăm cu mâncarea pe jos, nu ne hlizim, nu scoatem mâncarea din gură, nu ne punem mâncarea în cap, nu facem avioane. Ea nu şi nu. Că doar era în centrul atenţiei!

Dacă am văzut că nu ne înţelegem, şoc şi groază pentru toată lumea:

foto

M-am ridicat frumos de la locul meu, am ridicat-o şi pe ea din scaun, am pus-o jos, i-am mai explicat o dată că la masă mâncăm şi m-am dus spre scaunul meu.

Şi-atunci să vezi cum s-au dezlănţuit geniile cele rele. Domnişoara Fundiţă a început să răcnească şi să se pună pe jos că ei îi este foame, că ea vrea în scăunel. Proteste şi vociferări. Stropite din belşug cu câte trei rânduri de lacrimi.

Neamurile toate cu ochii cât cepele. Pe mine. Îi vedeam cum se uită şi cum probabil mă răstignesc pe cruce pentru că am făcut asta. Au dat să se ridice ca să o ia în braţe, să o pună înapoi în scaun, dar i-am rugat să nu o facă.

Copilul a văzut că răcneşte degeaba (bine, vreo două trei inimi se înmuiaseră rău şi probabil posesorii lor plănuiau cum să mă pună pe toacă mai repede), domnişoara Fundişă s-a oprit din plâns. A venit la mine şi mi-a spus (şi arătat) că vrea să mănânce. I-am explicat din nou că la masă mâncăm, nu ne jucăm şi am întrebat-o dacă e sigură că vrea să mănânce. I-am arătat consecinţa faptei ei (am dat-o jos de la masă) şi am asigurat-o că dacă face la fel, se va repeta povestea. Mi-a dat un pupic şi am pus-o în scăunel.

Ei şi ce să vezi? S-a apucat fetiţa mea să mănânce frumos, fără să scoată din gură, fără să arunce cu mâncarea, fără să vrea să îi facă bunica avioane. Şi nu s-a înecat deloc, nu a tuşit, nu a păţit absolut nimic dacă a mâncat singură. Ba dimpotrivă, a cerut bis şi deşi a terminat, a aşteptat cuminte până am terminat şi noi de mâncat.

foto

Acum. De ce am scris asta: poate că o să vi se pară barbar. Sadic. Răutăcios din cale afară ceea ce am făcut eu. Dar am făcut asta gândindu-mă că:

1. Cu mâncare nu ne jucăm. Nu o aruncăm. Nu o ripisim. Am fost în Africa şi am văzut copii care nu aveau ce mânca – şi tu arunci cu mâncarea? Eu muncesc ca să cumpăr ingrediente – şi tu arunci cu mâncarea?
   Nu, Ingrid, nu o să îţi permit să faci asta. Cât ai fost bebeluş am înţeles (deşi şi atunci aveam 19 sfaturi pe care le urmam). Explorai, era ceva nou, alte culori, alte texturi, dar acum nu îţi voi permite să o faci intenţionat.
   La masă mâncăm. Că de aia ne aşezăm la masă. Nu vrei să mănânci? Ok, te dau jos – mie îmi este foame şi vreau să mănânc.
2. Copilul trebuie să înţeleagă că orice lucru are o consecinţă. Care e posibil să nu îi convină.
   Nu îl baţi, nu răcneşti, nu urli – îi explici calm de ce l-ai dat jos din scaun. Faptă – consecinţă. Ţie nu îţi este foame, mie da. Nu o să stau drepţi în faţa ta, pentru că şi eu sunt om şi am nevoie de tihnă, măcar cât stau la masă. Poftim o jucărie, o carte. Nu o să îi convină: probabil va plânge, va vocifera, îţi va spune pe limba sa că nu e de acord.
   Aşa că îi explici de 5 ori. De 10 ori. De 100 de ori. Până când o să înţeleagă. Şi o să înţeleagă la un moment dat, chiar dacă la început o să i se pară ceva incredibil şi nefiresc.

Mi-a fost uşor? Nu. Deloc. Chiar dacă peste câteva zile împlineşte doi ani, încă simt cum îmi bate inima mai tare când plânge. Încă îmi vine să arunc tot şi să fug într-un suflet la ea, ca să încerc să o împac.
Însă m-am temperat şi mi-am păstrat calmul, pentru că personal, cred că existenţa şi impunerea unor limite este foarte importantă, mai ales la vârste fragede. E clar că nu o să arunce cu mâncarea până la 18 ani, însă mie nu mi se pare firesc acest lucru. De acum e mărişoară şi este capabilă să înţeleagă anumite lucruri. Nu pot să o las să facă tot ce îi trece prin cap doar pentru că e copil sau pentru că o să îi treacă cu timpul.

Nu mă interesează ce părere a avut audienţa din acea zi, însă aş vrea să îmi spuneţi cum vi se pare acest episod. Sunt o mamă rea?

Cu zâmbet să vă fie ziua!