Azi a fost din nou soare. Chiar puternic, deşi eu aş fi vrut să îi văd şi dinţii cât de cât. Dar nu, încă nu a venit toamna adevărată, deci speranţele mele sunt deşarte. Aşa că vreau-nu vreau, am luat-o pe domnişoara Fundiţă de-o aripioară şi am ieşit în parc. Azi în alt parc. Ajungem şi ea începe să se foiască de colo colo. Nu am nimic altceva de făcut decât să îi urmăresc funduleţul adorabil.

-Nu te mai pune jos, că ai rochiţă! – îmi trece pe la ureche. Domnişoara Fundiţă nu are rochiţă, dar chiar dacă ar avea, nu e vocea mea care îi ordonă să nu se pună jos. Iar altcineva nu ar avea acest drept.

-Nu te mai pune jos, că ai rochiţă! vocea insistă.

-Nu te mai pune jos, că ai rochiţă!!! Mă întorc să văd cine are rochiţă şi cine îşi pierde cumpătul că posesoarea de rochiţă se pune pe jos…

sursa foto

Văd o fetiţă cu rochiţă albă. Şi fetiţa, şi rochiţa, delicioase. Dar vocea care o ceartă îi aparţine unei doamne denumită de cea mică mamaia (genul ăla care rimează cu bătaia, zic, după ce o scanez rapid). Domnişoara Fundiţă umblă ca argintul viu, acum e pe tobogan, acum e pe iarbă, acum e la leagăn, acum e la balansoar… dar pe unde ne ducem în parcul ăsta mic, noi şi fetiţa cu rochiţă auzim numai…

-Nu te du pe iarbă, că ai rochiţă!

-Nu te urc în leagăn, că ai rochiţă!

-Nu e voie pe tobogan, că ai rochiţă!

-Nu sta hopa, că ai rochiţă!

-Nu pune mânile pe tine, că ai rochiţă!

-Nu bea aşa ca haplea că te uzi toată şi ai rochiţă!

Parcă ne urmăresc peste tot. Sau poate o aud eu spunând ostentativ „-Nu…, că ai rochiţă!”?

Mă gândesc şi mă întreb de ce Doamne iartă-mă, a îmbrăcat cineva copila aceea frumoasă în rochiţă apretată, călcată, care stă băţ pe ea, ca pe o păpuşă. Iubesc rochiţele şi fundiţele, dar dacă ele îngrădesc libertatea de mişcare şi de explorare a copilului, nu le văd rostul. De ce ai duce o fetiţă de un an şi un pic îmbrăcată în parc în rochiţă? Când în faţa ei se deschide lumea, când fiecare copac, fiecare frunză, fiecare rămurică, fiecare fir de iarbă, fiecare pietricică şi jucărie o roagă să le descopere? De ce ai limita un copil atât de mult, doar pentru că murdăreşte o hăinuţă?

Da, iubim şi respectăm hăinuţele, le spălăm cu simţ de răspundere, dar sunt ele aşa importante sau necesare la un copil aţa mic?
Da, o fetiţă cu rochiţă e drăgălaşă foc! Mai ales că acum pe piaţă se găsesc zeci de modele: cu fluturaşi, cu floricele, cu volănaşe, cu pisicuţe… Buget să fie!
Dar merită ca din cauza unui articol de îmbrăcăminte un copil să audă de atâtea ori nu? Nu, nu, nu? Nici nu am numărat câte nu-uri am auzit! Şi bănuiesc că nu doar în parc a auzit fetiţa asta cuvântul nu…

Ei, dar să nu credeţi că dacă am scris asta înseamnă că sunt împotriva rochiţelor sau a fustiţelor sau că domnişoara Fundiţă nu are. Ba da, are, însă le-a purtat prin casă sau cât i-am făcut fotografii aniversare. Nu de alta, dar se împiedică în poalele lor (mai ales când mergea în patru lăbuţe, vai, ce se mai frustra!) şi nu mi se par practice. Cum să te dai pe tobogan – yuhuuuuuuu! – când tu porţi rochiţă? Cu pantalonaşi lungi aluneci cel mai bine, vă zicem noi din propria experienţă!

Rochiţele sunt pentru sindrofii, pentru fotografii, pentru bebeluşi care stau într-un loc, pentru fetiţe mai măricele, nicidecum pentru bebeluşi care abia încep să meargă. Greşesc?

Între timp, domnişoara Fundiţă – cu fundiţă, dar fără rochiţă – a luat pulsul parcului şi s-a plictisit. Aşa că am plecat agale spre casă. Eu după ea, cu gândul la fetiţa cu rochiţă.