Cercei de bebeluşi – când îi punem, de care?

Zilele trecute am primit un email în care Laura mă întreba despre o percehe de cercei de bebeluşi. Ce e drept, eu nu v-am povestit cum şi când i-am pus cerceii domnişoarei Fundiţă, aşa că venind şi întrebarea ei, m-am gândit să abordăm subiectul.

Cerceii sunt cu siguranţă primele bijuterii ale copiilor. De aceea trebuie să alegem unii micuţi, veseli, finuţi, potriviţi. Ei sunt un simbol al feminităţii şi cred că găsirea perfechii perfecte este una dintre grijile viitoarelor mămici de fetiţe.

Când vine vorba despre cerceii pentru bebeluşi, părerile sunt împărţite (cum altfel?). Ba că ar trebui puşi mai întâi cercei medicinali, ba că ar fi bine să iei cercei din argint, ba că nu e bine să pui cerceii bebeluşului decât după o lună… şi pot continua cu “dacă” şi cu  “parcă”. Eu vă voi scrie cum a fost în cazul fetiţei mele.

Ce cercei îi cumperi bebeluşului?
Noi am ales din start cercei din aur. În funcţie de preferinţe şi buget, în mall sau online găsiţi cu siguranţă ceva care să vă placă. Noi am ales aur alb, pentru că de vreo 10 ani e preferatul meu şi mi se pare că se potriveşte indiferent de culoarea hăinuţelor purtate de bebe. Am văzut zeci de modele, unele mai ieftine, altele mai scumpe, unele cu pietricele zirconia, altele cu diamante, unele cu tortiţe, cu floricele, cu fluturaşi, însă ne-am oprit la o pereche care mi s-a părut că ar reprezenta-o cel mai bine.

Cercei cu şurub, cu tijă sau verigi?
Iarăşi, depinde de voi. Noi am ales cercei cu şurub, pentru că au ca un bumb în spate care mă asigură că tija nu va înţepa. Uneori, cerceii mei cu tijă înţeapă aşa rău de nu pot dormi cu ei, deci pentru un bebeluş ar fi, cu siguranţă, şi mai incomod.
Important e să alegeţi cercei care să aibă un sistem de închidere care să nu se desfacă rapid, să nu se agaţe în haine,  şi care să nu permită rănirea copilului.
În ceea ce priveşte veriguţele, e posibil ca ele să rămână mici – în magazine se găsesc verigi speciale pentru nou-născuţi.

Cercei cu şurub

Citeşte mai departe… “Cercei de bebeluşi – când îi punem, de care?”

O minune care a apărut acum nouă luni

Azi este o zi specială, zi în care vă invit să povestim despre o minune care a apărut acum nouă luni. Presupun că v-aţi prins: vorbim despre domnişoara Fundiţă, proaspătă posesoare a nouă luni.

Ce face un bebeluş la nouă luni? Depinde de bebeluş! Noi nu comparăm, da? Pentru că fiecare bebeluş se dezvoltă în ritmul său! Însă ca de obicei, vă spun ce face Ikki. Cum mai stă cu sănătatea, ce năzdrăvănii mai face, cum s-a schimbat în ultima perioadă.

La nouă luni, domnişoara Fundiţă nu are stare deloc. Duse sunt zilele în care vorbeam (şi făceam în tihnă) despre masajul bebeluşului şi eventual mai dădeam şi un telefon, pentru că ea oricum stătea cuminţică pe spate. De mult apuse zilele în care schimbatul scutecului (acum folosim Huggies chiloţel numărul 4) nu seamănă cu o cucerire de fortăreaţă. Pentru că, ce să vezi: cum simte fundul gol, cum o ia la fugă în patru lăbuţe prin pat. Măsuţa de înfăşat a devenit deja istorie, toată casa e terenul care trebuie cucerit acum! De-a buşilea şi mai nou, de pe la opt luni jumătate, ţinută de o mânuţă. Tot de atunci a început să stea şi în picioruşe pentru câteva secunde, iar pe zi ce trece e din ce în ce mai sigură pe ea. I-am luat ghetuţe speciale pentru primii paşi, însă la cum se prezintă vremea, probabil va trebui să îi luăm săndăluţe.

Bebeluşul de nouă luni e curios şi vrea să descopere tot. Este, pur şi simplu, o caracatiţă. Nu are voie aici? Nicio problemă, se duce dincolo şi trage de acolo. Nici acolo nu e voie? Stai tu liniştită, Super-Mami, că are planul C. Încă bagă în guriţă tot ce prinde, dar înregistrează date şi te surprinde când se bucură că revede o jucărie căzută sub pat. Râde cu poftă, mai ales la gâdileală şi la bauuuuuu!, iar râsul ăsta e balsam pentru suflet.

Citeşte mai departe… “O minune care a apărut acum nouă luni”

Rolul tatălui în perioada pre şi post natală

Ştiţi vorba aia care zice că într-o relaţie e nevoie de doi? Comunicare, respect, sprijin, iubire – pentru ele e nevoie de ambii parteneri. Ei, fiiiiiix pe acelaşi principiu trebuie mers şi când e vorba de apariţia şi creşterea unui copil. Dacă viitorii tătici au impresia că au făcut copilul (lucru deloc greu) şi că gata, de acum e treaba femeii de lângă ei să îl crească, anunţaţi-i respectuos că se înşeală amarnic. Şi luaţi atitudine în sensul ăsta!

Luaţi-i cu voi la ecografii, la cumpărat hăinuţe, la cursuri de puericultură. Spuneţi-le să vă facă un masaj din când în când, că tare greu e să ai burtică!  Farfuriile murdare nu se pun singure în maşina de spălat vase, la fel cum nici o banală omletă nu se face singură. Măcar un ceai, un cartof prăjit, un ou ochi şi o salată lângă pot face şi ei. Ca să nu mai spun de un pic de curăţenie în casă… pentru că din câte ştiu eu, şi stimabilii noştri iubiţi şi soţi au două mâini.

Dragilor, este vital ca un cuplu să formeze o echipă din toate punctele de vedere. Odată cu vestea sarcinii (care ar trebui să vă apropie), nimic nu va mai fi la fel. De aceea, este important ca tatăl să fie informat despre schimbările care au loc în corpul femeii, despre naştere şi mai apoi despre creşterea şi îngrijirea bebeluşului. Pentru că, ce să vezi – un tătic nu poate alăpta copilaşul, în schimb poate face cam tot ce face o Super-Mami: îi poate face băiţă, îi poate cânta, îl poate purta, îl poate schimba (nu e chiar aşa groaznic să schimbi un scutec, serios!), îi poate face toaleta şi aşa mai departe. Taţii, la fel ca şi mamele, joacă un rol vital în creşterea şi dezvoltarea copilului şi e păcat să nu se implice. Timpul trece, bebe creşte şi aceste clipe nu se vor întoarce!

Citeşte mai departe… “Rolul tatălui în perioada pre şi post natală”

Decizii şi oameni care ne influenţează viaţa

Vi s-a întâmplat vreodată să luaţi o decizie de moment, dar de care mai apoi să vă ţineţi strâns cu dinţii? O decizie care să vă privească pe voi, numai şi numai pe voi, dar care să vă provoace să depăşiţi limite sau bariere pe care nu credeaţi că le puteţi depăşi? Mie da. Şi prin încăpăţânarea mea nativă, am reuşit să merg tooot înainte. Şi încă merg.

Dar vi s-a întâmplat vreodată să ascultaţi pe cineva vorbind şi să vi se aprindă nişte beculeţe? Mie mi s-a întâmplat şi asta. Şi nu de mult timp, ci acum vreo săptămână-două, atunci când l-am auzit pe prof. Dr. Dan Gaiţă vorbind despre colesterol şi despre cum putem să îl ţinem sub control. Şi cât de important e asta, pe termen lung, pentru sănătatea noastră. Pentru noi.

La un moment dat, în timpul discuţiei, brusc, m-am revăzut cu ţigara în mână. Şi cu o cafea bună, la o terasă din Centrul Vechi. Şi la starea aceea de lâncezeală dulce, de început de vară: 23 iunie. Şi-apoi decizia mea, în dimineaţa zilei următoare – eu de azi nu mai fumez. Şi nu am mai fumat, chiar dacă a urmat o vacanţă în care am fost înconjurată de fumători.

Povestea merge mai departe şi îmi dau seama că dintre noi doi, în familia noastră, el încă mai fumează. Mai rar decât acum un an, spre exemplu, dar totuşi fumează. Iar alimentaţia… ei bine, nu mereu avem timp să gătim şi mi se pare că a mânca la ore cât de cât fixe este un lux. Iar acum cu bebe, în zilele mohorâte şi ploioase, eu mă pot mândri cu maxim o sută-două de paşi făcuţi prin casă – e asta mişcare? Probabil că în acest context, nivelul de colesterol din sânge, glicemia, bătăile inimii şi alte cifre importante din sănătatea noastră ar vocifera. Poate cu un glas aproape sugrumat de emoţie sau poate disperat sau poate… relaxat încă.

Am ajuns acasă după discuţia despre #stiucatam. Soţul m-a întrebat, curios, cum a fost, ce am aflat nou. Aşa mă întreabă mereu şi cu fetiţa în braţe, i-am povestit. I-am înşirat câteva dintre statisticile pe care mi le-am notat şi am încheiat simplu: „-Te rog, nu mai fuma”. Pentru că poate. Dacă nu pentru el, pentru noi, atunci pentru copil. Ceea ce vă sfătuiesc din suflet şi pe voi: ţineţi sub control factorii legaţi direct de colesterol prin renunţarea în primul rând la fumat. Asta pentru a avea o viaţă mai lungă, mai sănătoasă, cu bucurii şi activităţi alături de cei dragi.

Decizii şi oameni care ne influenţează viaţa

…în ultima săptămână nu am mai observat nicio ţigară în scrumieră.

Cum să faci bebeluşul să adoarmă mai devreme – metoda mea

Dragi, vă mai amintiţi voi când vă povesteam despre cât doarme un bebeluş la patru luni (al meu, evident, pentru că fiecare are tiparul său)? Dar de somnul bebeluşului la şapte luni jumătate? Ehe, între timp am decis să schimb un pic orarul de somn al domnişoarei Fundiţă. Nu de alta, dar parcă nu prea era în regulă să adoarmă la miezul nopţii. Aşa că în acest articol vă voi povesti un pic despre cum să faci bebeluşul să adoarmă mai devreme.

Este ora 22:25 când scriu acest articol şi bebelina doarme. Nici nu visam la aşa ceva acum o lună, aşadar, metoda mea a dat roade. Nu e mare filosofie, să ştiţi, dar îmi place mie să o numesc pompos “metoda mea”. Şi poate că faptul că a început să meargă de-a buşilea e de fapt responsabil (e mai obosită probabil), însă asta s-a întâmplat cam în acelaşi timp, aşa că nu pot decide clar ce a determinat schimbarea aceasta în tiparul ei de somn. Oricum, eu zic că merită să încercaţi şi voi!

Aşadar: nu am mutat bebeluşul în camera ei şi am închis uşa (nu am fost şi nici nu voi fi de acord cu metoda Cry it Out, CIO) şi nici nu am aplicat metoda Ferber (nu mă complic să vă spun despre ce e vorba, pentru că nu sunt de acord nici cu aceea. Ca idee, laşi bebeluşul să plângă). Ci am făcut altceva.

Poziţie de somn a la domnişoara Fundiţă

Citeşte mai departe… “Cum să faci bebeluşul să adoarmă mai devreme – metoda mea”

Două silabe, un cuvânt: mama

Multe dintre noi visăm cu siguranţă la momentul în care copilaşul nostru va face primii paşi sau la momentul în care îl vom auzi rostind două silabe, un cuvânt: mama.

Legenda spune că primul cuvânt pe care ar trebui să îl rostească bebeluşul este mama, însă unii bebeluşi gânguresc mai întâi baba, apa, gagu, gâgâ şi aşa mai departe. Citeam cum o mămică spunea foarte mândră că fetiţa ei a spus primul cuvânt încă de la cinci luni, pentru că se ocupă de ea. Cu alte cuvinte, dacă ceilalţi bebeluşi nu au silabisit atât de devreme, asta nu înseamnă că nu ne ocupăm de ei, ci că pur şi simplu, au un alt ritm de dezvoltare. Ştiţi că noi, ca Super-Mami ce suntem, nu facem comparaţii între copii şi nu ne frustrăm sau stresăm că al nostru încă nu merge/vorbeşte/cântă la pian/se dă de-a dura/face baloane de săpun, de vreme ce al vecinei facem. Nu-nu: noi ne bucurăm de evoluţia copilaşului nostru, pentru că ştim că fiecare este diferit şi are ritmul său. (evident, dacă la cinci ani nu merge, ne punem un mare semn de întrebare, dar sunt sigură că aţi prins voi ideea).
Aşa şi eu. Am citit ce spunea mămica asta şi m-am bucurat pentru ea.

sursa foto: http://babiesideas.net

Citeşte mai departe… “Două silabe, un cuvânt: mama”

Cu suzetă sau fără?

Nu ştiu voi, însă eu, înainte să o am pe Ikki, aveam o imagine clară despre un bebeluş. Şaten spre blonduţ (că doar trebuie să semene cu mine!), cu ochii deschişi la culoare, pufos, călduţ şi neapărat cu suzetă în gură. Deci dacă m-ar fi întrebat cineva “Cu suzetă sau fără?”, răspunsul meu ar fi fost, clar, afirmativ. Eventual însoţit de o faţă de genul: “-Ce întrebare e asta? Evident că da, CU suzetă!”

Însă uite că a trecut vremea şi lucrurile s-au mai schimbat. Ideea acestui articol mi-a venit atunci când eram la o coadă şi un domn a intrat în vorbă cu mine. Ce vârstă are bebe, cum o cheamă etc – coada era lungă. E, şi din vorbă în vorbă, m-a întrebat cum de nu are plastic de ăla în gură.

– Ăăă, suzetă?, zic.

– Da, aşa, suzetă.

– Păi nu are, pentru că nu a acceptat-o.

– Foarte bine, doamnă, foarte bine! De ce să stea copilul cu prostia aia în guriţă? Parcă e un dop!… şi bine îmi zice domnul ăsta, pentru că fix aşa o văd şi eu acum pe “suzi”.

Acum! Numai că, viitor părinte “responsabil”, când am început cumpărăturile pentru bagajul pentru spital, am cumpărat şi suzete. Vreo trei, ca să fiu sigură că am măcar una pe placul ei. Observasem eu că tetinele (forma şi materialele) diferă, aşa că am ales şi de aia, şi de aia, şi de aia… Că doar aşa văzusem eu, că toţi bebeluşii au suzetă, nu? Ţipă un pic – poc, le împingi suzeta şi au tăcut ca prin minune. Le e foame şi nu poţi să îi hrăneşti fix în acel moment? Bagi suzeta la înaintare. Sunt agitaţi? Scoţi pe “suzi”. Unde mai pui că unele suzete promit şi calmarea durerilor provocate de colici, altele au un design aşa drăgălaş, sunt frumos colorate… Aşa cum spuneam, atenţia mi-a fost captată de ele pentru că le-am tot văzut la bebeluşi.

sursa foto: i.ytimg.com/vi/verArFqktsI/maxresdefault.jpg

Citeşte mai departe… “Cu suzetă sau fără?”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...