Amintirile copilăriei – despre o întâmplare de atunci şi o izbucnire de acum

Azi vreau să vă scriu un pic despre amintirile copilăriei, însă de această dată voi pune accentul pe mine. Nu am de unde să ştiu ce amintiri din această perioadă va avea Ingrid când va creşte, însă vreau să subliniez cât de important este să ferim copilul de anumite experienţe care îl pot marca. Rezultatul poate că nu o să se vadă efectiv, însă undeva în subconştient, acţiunile noastre au ecou şi pot să iasă la suprafaţă într-o secundă, fără ca noi să ne dăm seama de ce am reacţionat într-un anume fel.

Probabil vi se par dodii ce scriu eu aici, aşa că vă voi scrie concret o întâmplare corelată cu o amintire din copilăria mea.

Săptămâna trecută am fost la ţară şi printre altele am fost părtaşă la un lucru care m-a marcat şi m-a făcut să răcnesc în gura mare. Eu, care nu am astfel de ieşiri. Sau le am, dar fooooaaarte rar, şi atunci când sunt călcată rău pe nervi. Deci. Se făcea că dihorii vizitează gospodării şi omoară şi fură pui şi găini. Probabil pentru noi, cei care locuim pe pietrele oraşelor, nu e mare brânză. Însă pentru cei de la ţară, e jale. E un lucru oribil. Şi da, îi pot înţelege. Te chinui să scoţi puiii, să îi creşti etc şi pac! vine dihorul şi îi mănâncă. Aşa că oamenii pun capcane pentru a prinde animalele dăunătoare. Întâmplarea face ca tocmai în acea zi să fiu şi eu în zonă, fix când a fost prins un dihor din acesta.

Amintirile copilăriei - despre o întâplare de atunci şi o izbucnire de acum
foto

Şi… care e legătura? Care-i faza cu amintirile copilăriei?

Firea mea extrem de curioasă m-a împins să merg să îl văd. Avea botic frumuşel, dar na, am înţeles că este un rău pentru gospodării. Aşa că atunci când a început discuţia despre cum să fie ucis, am tăiat-o de acolo. Fiecare a venit cu o soluţie (am avut şi eu una, bineînţeles, dar nu a fost viabilă). Până la urmă au decis ei acolo, treaba lor. Problema este că m-am întors când dihorul săracul era mort şi fix în momentul în care cineva l-a luat şi l-a trântit cu putere de pământ. În acel moment, am început să urlu ca descreierata! Toată lumea a fost şocată de ieşirea mea. Mi s-a părut un gest extrem de crud, m-a înfiorat setea cu care omul ăla a trântit animalul acela. Bun, am înţeles, ţi-a mâncat 27 de pui, dar l-ai înecat deja, la ce te mai ajută să îl trânteşti cu atâta ură? Mi s-a ridicat efectiv părul de pe mine şi mi s-a pus un nod în gât.

Ce m-a apucat aşa deodată? Am stat jos şi am analizat, m-am gândit. Şi am ajuns la o conluzie. Ieşirea asta a mea a avut de fapt un temei din copilărie, pe care mi l-am amintit în momentele acelea. În copilărie, nu ştiu de ce şi cum am asistat la castrarea sau ceva a unui porc. Nu îmi amintesc decât că încercam să îmi astup urechile şi nu reuşeam decât să aud cum animalul ăla îşi ţipa durerea… Nu cred că s-a gândit cineva că aş putea fi marcată de asta, dar mie mi-a fost mult timp frică după aceea. Iar izbucnirea de zilele trecute tot de aici mi se trage…

Concluzia mea?

Oameni buni, vă rog: nu vă luaţi copiii la sacrificări de animale. Nu îi urcaţi pe porc (slavă Domnului, nu am avut parte de aşa ceva!), nu le daţi coada porcului de Crăciun. Nu faceţi o bucurie din sacrificarea unui animal, indiferent că merită, trebuie sau că aşa consideraţi voi. Vă veţi mira după aceea de ce copiii lovesc animalele. Vă veţi mira de ce nu empatizează, de ce nu caută frumosul şi de ce nu îmbrăţişează şi nu dau mai departe blândeţea. Păi uite de asta! Picătură cu picătură, se adună… şi poate că fiecare lucru din acesta va începe o luptă în copilul vostru. Poate că va lăsa anumite urme.
“-E mic şi nu înţelege!” – am auzit-o de multe ori. O să fiţi miraţi, dar înţeleg mai multe decât credem noi! Înregistrează cu o viteză uimitoare şi sunt foarte atenţi şi vigilenţi la ceea ce se întâmplă în jur.
Mi se pare barbar să văd animale chinuite şi o să încerc pe cât posibil să îmi feresc copilul de asemenea imagini. Pentru că iată, eu mi-am amintit de asta după mai mult de 25 de ani.

Dacă vă întrebaţi: eu nu sunt fană carne, deşi lor le gătesc destul de des. Cât despre soluţia pe care am oferit-o eu, a fost să punem dihorii la vânzare sau donaţie pe OLX :). Deci nu, chiar nu era viabilă, eh? Dar puteau să îi ducă în pădure sau ceva…

Voi aveţi vreo amintire din copilărie de genul acesta?

Comments

comments

Adina Aruștei

Eu sunt Adina şi împreună cu domnişoara Fundiţă, fetiţa mea, îţi urăm "Bun venit!" pe www.Super-Mami.Ro!  Citeşte mai mult ➤

Related Posts

Fii şi tu Super-Mami! Urmăreşte-mă pe Facebook: