Întreaga planetă trece prin momente tensionate, pe care nimeni nu credeamca le va trăi în afara orelor de istorie şi oricât am crede că acest lucru ne afectează pe noi adulţii, e nevoie să ne gândim la impactul evenimentelor asupra copiilor.

Primul şi cel mai important lucru de luat în considerare este că în timp, creierul copiilor se tot modifică, el se dezvoltă până la vârsta de douăzeci de ani şi cunoscând aceste etape de dezvoltare părinţii pot ajuta copilaşii, apoi adolescenţii să integreze anumite valori, norme şi comportomente dezirabile.  Ce ajută cel mai mult la o integrare armonioasă a tuturor părţilor creierului sunt experienţele şi cunoaştera acumulată de-a lungul anilor, şi totuşi nu putem forţa lucrurile. La 5 ani un copil nu va avea creierul unuia de 10 ani, indiferent de câtă informaţie primeşte.

În aceste vremuri tulburi, ştirile care ajung la copii e nevoie să fie filtrate pentru a putea păstra echilbrul psiho-emoţional.

Așadar: cum funcţionează creierul copiilor?

Pe orizontală creierul e format din emisfera dreaptă, responsabilă de emoţii, senzaţii, amintiri, limbaj non-verbal şi emisfera stângă, responsabilă de logică, ordine şi limbaj verbal. Este necesar ca cele două emisfere să lucreze împreună, să comunice eficient pentru ca un copil să înteleagă corect lumea. Pe verticală creierul este format din creierul inferior, primitiv, care cuprinde amigdala şi sistemul limbic, responsabil de reacţii instinctive precum “fight or flight”, de emoţii puternice precum teama sau furia şi creierul superior, evoluat şi sofisticat, format din cortex, responsabil de gândirea analitică, moralitate, empatie şi mai ales controlul emoţiilor.

Pornind de la aceste informaţii punem spune că în primii trei ani de viaţă copiii folosesc preponderent emisfera dreaptă deoarece cea stângă nu este suficient dezvolată şi creierul inferior care este perfect dezvoltat de la naştere pe când cel superior este abia în formare. În primii ani de viaţă ei trăiesc într-un univers de emoţii pe care nu şi le pot controla, nu le pot gestiona singuri.

Astfel, revenind la subiectul acestor zile: Ce le spunem copiilor despre război?

Este important ca celor mai mici, de până la 5 ani, pe cât posibil, nici măcar să nu li se dea acces la imaginile de la ştiri care pot avea un impact foarte mare. Sigur că indiferent de vârstă nu pot şi nici nu este indicat să fie ţinuţi într-o bulă, din dorinţa de a fi protejaţi. Recomandarea pentru părinţi este să le vorbească celor mici despre realitatea crudă dar pe înţelesul lor. Cea mai comună şi simplă modalitate de a face acest lucru este prin intermediul poveştilor. Ei sunt deja familiarizaţi cu conceptele de bine şi rău, lupta dintre cele două forţe şi cu ajutorul acestora se pot integra şi elemente din realitate. Pe măsură ce se dezvăluie informaţiile, primul şi cel mai important lucru de făcut, este conectarea cu emisfera dreaptă a creierului copilului: securizarea afectivă şi emoţională. În timp ce informaţiile declanşează reacţiile de teamă, anxietate, confuzie părintele este acolo, asigură că deşi lucruri rele se întâmplă în lume, cei mici vor fi protejaţi.

Odată ce emisfera dreaptă şi creierul inferior sunt echilibrate, nivelul emoţiilor este controlat prin aceste asigurări de protecţie din partea părinţilor intră în acţiune şi emisfera stângă şi creierul superior, iar mintea copilului începe să aşeze informaţiile într-o ordine logică. Astfel se ajunge la o întelegere adecvată a situaţiei, la controlarea fricii şi a anxietăţii şi la un echilibru între emoţii şi gândire. La fel de importantă este normalizarea, părinţii să insiste că emoţiile sunt normale, ele ne fac umani, dar că se pot controla.

Ce le spunem copiilor despre război? (celor de peste 5-6 ani)

În cazul copiilor de peste 5-6 ani, care deja au creierul superior şi emisfera stângă  mai dezvoltate, se adaugă discuţiile despre empatie şi de ajutorare a celor în nevoie. Mamele pot antrena copiii într-o “campanie umanitară” chiar la ei acasă, în care împreună selectează jucării  şi obiecte ce pot fi donate, dezvoltând astfel compasiunea şi empatia celor mici şi punând bazele unor obiceiuri ce vor ţine o viaţă. Sigur că deja gândirea analitică începe să se contureze tot mai mult şi sunt necesare şi discuţiile libere despre bine şi rău în care copilul este ascultat, este îndemnat şi lăsat să îşi exprime părerile, îngrijorările şi curiozităţile.

S-a constatat că, la orice vârstă, cea mai bună metodă de a depăşi fricile este să se vorbească despre ele. Dacă experienţele dureroase le sunt explicate copiilor, îi ajută pe aceştia şă îşi identifice propriile temeri şi să le micşoreze. Este necesar ca un copilaş să fie ascultat când simte nevoia să vorbească şi să întrebe, chiar dacă se întâmpla iar şi iar, deoarece acelea sunt momentele când creierul superior nu îşi poate îndeplini rolul şi copilul este scufundat în emoţii, el cere ajutor din exterior pentru a le regla prin explicaţii şi reasigurări. Este bine şi ca adulţii să nu îşi ascundă emoţiile, tristeţea, teama şi totuşi exprimarea acestora să vină împreună cu asigurările că cei mari vor avea grijă de cei mici, că vor caută şi găsi soluţii ca binele să învingă răul, să ramână uniţi şi puternici în faţa provocărilor vieţii, exact ca eroii şi vitejii din poveşti. Paralela cu basmele facilitează înţelegerea evenimentelor de către cei mici şi le dă speranţă.

Pe măsură ce copiii cresc, aceştia pot integra mai bine păreri diferite, îşi formează propriile opini pe baza informaţiilor primite, şi mai mult ca niciodată, este momentul ca părinţii să insiste că războiul real nu este cool, nu este distractiv ca în jocurile video, că vieţile pierdute nu se mai “încarcă” şi nici nu se poate da “restart”.

Ce este important să facem…

Un alt lucru foarte important este ca rutina copiilor să fie păstrată cât se poate de mult, acest lucru oferindu-le stabilitatea care oricum este ameninţată de evenimentele de pe plan mondial. Si totuşi e bine ca uşor, uşor să se discute şi despre alternative, sub forma unui joc să se facă un plan de acţiune în care copiii să simtă că au un rol activ şi al cărui desfăsurare să o ştie foarte bine. De exemplu în cazul în care e nevoie să îşi părăsească oraşul, să aibă un rol bine definit şi o responsabilitate trasată: împachetarea a 2-3 jucării pe care să le aşeze în bagaj, să ştie că vor călătorii undeva şi că deşi nu este o vacanţă, deşi nu este dorită acea plecare, faptul că sunt împreună îi face puternici, faptul că sunt protejaţi de părinţi le dă curaj şi putere.

Aşadar, în concluzie, sfatul specialiştilor este să nu ignorăm şi să nu ascundem realitatea, dar să ne conectăm emoţional cu copiii, să îi liniştim, să îi încurajăm, să îi ascultăm apoi să facem apel la gândirea şi logica lor pentru a înţelege, a procesa şi a gestiona orice ne-ar reverva viitorul.

***

Articolul „Ce le spunem copiilor despre război” este scris de către Ramona Georgiana Pascu, psiholog clinician şi psihoterapeut cu formare în terapia cognitiv-comportamentală. Îşi ghidează viaţa după motto-ul “Dacă în viaţă poţi fi orice, fii bun!” şi crede cu tărie în puterea exemplului. Pornind de la nevoia de autocunoaştere, aplicată permanent asupra propriei persoane, foloseşte în mod distinctiv o abordare holistică a cazurilor sale, îmbinând în practica sa metode psihoterapeutice şi de asistenţă medicală, cu rezultate vizibil de impact asupra pacienţilor săi. Îşi ghidează terapia cu blandeţe şi căldură, pentru ca aceştia să îşi descopere calităţile şi atuurile, să devină stăpâni pe propriile forţe.

Îmbinând cu măiestrie vastele cunoştinţe în domeniul psihologiei, al medicinei şi pura experienţa de viată, integrează în mod constant psihoeducaţia atât în terapie cât şi în viaţa personală. Astfel, cu fiecare ocazie reuşeşte să ne informeze, să aducă în atenţia publicului ştiinţa explicată şi aplicată şi să faciliteze pentru cei din jur acest frumos, dar anevoios, proces al dezvoltării personale.