Uneori îmi doresc să trăiesc într-o ţară îndepărtată, în care să nu existe deloc cuvinte. Nu, stai. Nu am zis bine: nu să nu existe deloc cuvinte, ci să nu existe cuvinte urâte. Sau măcar să nu le înţeleg eu… m-aş duce în China şi m-aş amuza când i-aş auzi spunând rân ţân chian chiu thong ling laaaang şi mi-aş închipui că de fapt sunt cuvinte blânde, de alint, care pur şi simplu sună caraghios. Dar până când s-ar întâmpla asta, primesc câte o porţie de realitate a vocabularului care îi însoţeşte pe cele care îl folosesc. Şi unele – şi cuvintele, dar şi posesoarele (posesorii, că nici cu ei nu mi-e ruşine) – sunt tare greu de digerat.

Eram în parc cu domnişoara Fundiţă, care scurma în nisip. În spatele meu aud:

-Proasto! Uite că ai scăpat îngheţata! Tâmpito, altă dată nu mai pupi tu îngheţată de asta! Dobitoacă ce eşti!

foto

Mă întorc şocată ca să o văd pe proasta-tâmpita-dobitoaca aia care a scăpat comoara pe jos – şi mai ales pe cea care o umileşte numind-o aşa – şi văd o mamaie cu părul făcut permanet şi o fetiţă cu ochi negri şi mari, cu lacrimi amare în ei. Nu cred că m-a mai cuprins o tristeţe aşa de mare de mult. Am dat să deschid gura pentru a-i bate obrazul doamnei (da, dacă vă vine să credeţi, voiam să îi zic ceva, deşi la cât de acră era, probabil şi eu aş fi fost jignită la rându-mi), dar fetiţa mea deja o luase la sănătoasa şi am fugit repede după ea. Oameni buni, era o îngheţată.

Întâmplarea asta m-a făcut să mă întreb: oare am auzit vreodată pe cineva spunând unui copil că îl iubeşte? Serios acum. Am bătut parcuri, mall-uri, locuri cu părinţi, bunici şi copii, dar niciodată nu am cred că am auzit pe cineva spunând: dragul meu, te iubesc. Eşti un copil minunat!
În schimb am auzit atâţia de „copil prost”, „copil rău”, „idiotule” etc, încât nu îmi vine să cred…

foto

Vă rog, spuneţi-mi că voi auziţi şi oameni care le spun copiilor lor că îi iubesc. Nu ştiu, la coadă la pâine, la film, pe plajă, oriunde. Spuneţi-mi că pur şi simplu nu merg eu în locurile potrivite, că oamenii ăştia există de fapt şi că ar trebui să fiu eu mai atentă la ei.

Şi mai spuneţi-mi că la voi nu trece zi fără să îi faceţi pe cei mici  să râdă măcar un pic, fără să le spuneţi cât de minunaţi sunt, fără să îi îmbrăţişaţi, fără să le promiteţi că veţi fi acolo, indiferent de ce ar face şi ce s-ar întâmpla. Au nevoie de vorbe, de încurajare, de atingeri, de iubire necondiţionată.

Super-Mami, tu îi spui copilului tău „te iubesc”?