Când eram copil, visam la un viitor perfect, iar asta însemna pentru mine o familie minunată, ca cele din desenele animate cu prinți și prințese. Îmi doream fericire absolută și neapărat doi copii, un băiat și o fată. Mă și vedeam pe aleea din fața blocului cu ei de mână. Ceea ce îmi doream nu a rămas doar în visul de atunci. Am devenit mama unor minuni, alături de un soț care mă iubește și mă susține. Cât de anevoios a fost drumul însă… vă voi povesti astăzi. Totodată, Luiza – căci ea este invitata de azi, cea care a scris acest articol, ne va spune dacă dragostea de mamă se împarte la doi sau se dublează.

Nașterea primului copil a fost cel mai măreț lucru din viața mea la momentul respectiv. Nu știam că sunt capabilă să iubesc atât de mult și nici nu aflasem până atunci acest tip de iubire. Mă simțeam foarte fericită, mă ocupam foarte mult de educația fiului meu, de aceea ideea unui al doilea copil a început să îmi surâdă. Mă gândeam că vor crește împreună, că vor învăța unul de la celălalt.

După un an și jumătate de la prima naștere am rămas din nou însărcinată. Mi-am dorit mai mult să fie fetiță și așa a fost. Mă bucuram că voi avea „pereche”, însă fiul meu nu îmi împărtășea bucuria pe deplin. Cred că acela a fost momentul în care întrebările și grijile din mintea mea au început să apară.

„Oare o să o iubesc și pe ea? Oare el mă va ierta pentru că i-am împărțit iubirea?”.

Noaptea, când toți mergeau la somn, eu mă gândeam cum va fi plecarea la maternitate. Nu fusesem despărțiți niciodată mai mult de o oră. Plângeam, pentru că mă simțeam vinovată. Simțeam că îl fac să sufere și nu puteam accepta că o fac conștient. Dar sarcina e un drum cu sens unic, fără posibilitate de întoarcere, așa că mi-am adunat puterile să merg mai departe.

L-am pregătit cât am putut de mult. Știa ce se dezvoltă în uterul meu, îi povestisem despre cum va fi plecarea la maternitate și ce va fi după. I-am zis că mă bazez pe ajutorul și susținerea lui. Stabilisem cum o să facem activități împreună și că el va fi omul de bază. Cumva acceptase ideea. Îmi pupa uneori burta, dar își dorea să nu se schimbe nimic din viața noastră.

Primele zile de la a doua naștere au fost foarte încărcate de emoții. Gândul îmi era doar acasă, eram ca un leu în cușcă, dar minunea cea mică îmi amintea că are rost să zâmbesc. Totuși, atunci mi-am dat seama că iubirea pentru el nu am împărțit-o. Am căpătat încă o iubire la fel de mare. Am fost surprinsă de cum se creează această legătură dintre mamă și copil și cât de multe sentimente ne pot învălui doar într-o singură clipă.

Primele luni au fost dificile.

Cel mai greu era să îi adorm pe amândoi și să mă împart între ei. Ioana avea alergii, era foarte plăngăcioasă, iar el voia să ne jucăm non stop. Uneori avea regresii sau o lovea pentru că așa îmi „spunea” că dorește atenție.

Trăgeam de mine la maxim ca să știu că totul e bine în casă. O țineam pe ea în sistemul de purtare la sân în timp ce mă jucam cu el. Făceam treabă cât ei dormeau și apoi o luam de la capăt cu joaca. În inima mea s-au dat bătălii mari. Am suferit că l-am făcut să sufere și m-am gândit de multe ori că poate am luat decizia de a mai face un copil prea repede.

Luminița de la capătul tunelului am zărit-o când fata a împlinit un an și o lună. A început să se deplaseze mai bine singură, așa că fiul meu s-a bucurat de mai multă atenție. Am avut mai mult timp pentru el iar asta a însemnat conectare mai bună și cooperare mai bună.

L-am văzut că s-a comportat altfel, că a acceptat-o mai bine. A mai îmbrâncit-o uneori, dar lucrurile erau mult mai înspre bine. Seara, îi spuneam povești despre familie, din care să poată trage concluzia că îl iubim mult. Îi arătam cum poate să se joace cu ea, iar asta a ajutat relația dintre ei.

După un an și 8 luni…

La momentul actual aș putea spune că emoțiile mele de atunci au dispărut total. Copiii au mai crescut, înțeleg altfel lucrurile. Conflicte există între ei, dar sunt foarte rare. Ne concentrăm mult pe prezent și am observat că nici eu și nici fiul meu nu mai vedem viața fără cea mică. E ca și cum ar fi fost la noi dintotdeauna.

Dacă aș da timpul înapoi, nu aș schimba această decizie de a fi patru. Poate că e greu la început și poate că emoțiile din timpul sarcinii și după își spun cuvântul. Dar emoțiile ne fac mai puternici. Copiii noștri au de învățat din ele și astfel vor putea să gestioneze mai bine situațiile viitoare.

Ioana e foarte diferită de fratele ei, de aceea, pentru mine, provocările sunt noi. Sunt mai relaxată decât la primul copil, dar nu mă simt mai experimentată. Fiecare zi vine cu ceva nou și încerc să țin pasul cu ei. Îmi doresc să îi văd că se sprijină și se ajută.

Ce îmi aduce liniște mereu și un zâmbet mare pe buze?

Faptul că îi văd că se țin de mână când merg amândoi la plimbare.

Faptul că în fiecare dimineață se îmbrățișează și se pupă.

Faptul că sunt generoși unul cu celălalt.

Faptul că se joacă împreună ca și cum niciodată nu a fost altfel.

Faptul că am doi copii minunați pe care îi iubesc până la capătul Universului.

Așa e viața cu ei… iar toate trăirile pe care le-am avut au meritat. Acum mă simt întreagă și da, visul din copilărie îl trăiesc în totalitate.