Un studiu publicat în Jurnalul Internațional al Obezității, realizat pe copii cu vârste între 9 luni și 3 ani, susține un fapt îngrijorător. Bunicii au un rol important în creșterea procentului de copii supraponderali. Statisticile susţin că un procent de 15% mai mulți copii supraponderali atunci când bunicii au rol de îngrijitori part-time și 34% când bunicii sunt cei care se ocupă de nepoți full – time.
După ce reușim să ne scuturăm de revolta care o trezește în noi această cercetare, de ca și cum nu aveam suficiente conflicte cu părinții noștri, rămânem cu întrebări firești. Ce se întâmplă totuși cu bunicii? Așa erau și ai noștri și nu ne-am dat seama? Sau părinții noștri sunt inconștienți, ignoranți ori pur și simplu dezinteresați în ceea ce privește alimentația nepoților lor? Eu cred că e mult mai mult decât ne lasă revolta să vedem și să înțelegem.
În căutarea cauzelor, m-am oprit cu gândul în copilăria mea, derulând din amintirele mele cu bunicii. Multe dintre ele implică mese copioase. Sărbători, aniversări, reuniuni de familie … toate se petreceau în jurul unei mese, pentru care bunicii depuneau mult efort. Un alt studiu arată că bunicii materni sunt mult mai implicați in viața nepoților decât cei paterni. Ai noștri n-au făcut excepție. Mesele în familie erau vesele, pline cu bucate alese și pentru un copil nu friptura devenea memorabilă, chiar dacă era nemaipomenită, ci desertul. Dulciurile făcute de bunici erau cele mai bune și cele mai așteptate.
Îmi aduc aminte că bunica maternă făcea prăjituri și nu mai avea loc de aluat pe masa din bucătărie. Eram 5 nepoți la masa de weekend. Așa că m-a instruit cum să fac biluțe de aluat pe masa din sufragerie și m-a făcut bucătar secund. Făceam cinci și mâncăm una. Aluat crud – cel mai bun lucru din univers. Dacă închid ochii îmi mai amintesc încă exact cum arăta și mai ales cum mirosea în camera roz, o camera destinată musafirilor pe care o iubeam noi copiii. În camera roz mirosea a cafea și amandine, bomboane din acelea pudrate cu cacao ce aveau un conținut cremos și dulce, iar învelișul era dur. Mergeam pe furiș și furam câte una, învârtind cheia încet de tot în ușa dulăpiorului care găzduia comoara, ca să nu fim prinși. Bomboane amandine erau și la magazin, dar acolo nu aveau același gust și aceeași aromă și mai ales nu se puteau procura în secret și cu un amestec de frică, vinovăție și entuziasm.
Toti bunicii din toate timpurile au servit mâncare și dulciuri nepoților, cu mult peste nevoile acestora și asta le face deosebită plăcere atât lor, cât și nepoților. Asta pare a fi o chestiune firească.
Totuși, noutatea stă în diferența de calitate și cantitate a alimentelor care pot fi procurate foarte ușor, relativ ieftin și implică efort minim de preparare.
Aici cred că am săpat suficient și am dat de o primă rețea de cauzalitate, ce justifică cifrele grăitoare.
Ajunge să ieși din casă și uneori să parcurgi 2 metri în stanga sau dreapta și, la buticul de la parterul blocului, găsești o gama variată de produse zaharoase până în 5-7 lei /bucata. Nu trebuie pus aluatul la dospit, căutate ouă la țărani , verificat rețetarul vechi, transpirat lângă cuptor și stat cu ochii pe ceas. Totul e la minut și la preț accesibil. Iar asta e una dintre marile diferențe dintre alimentația din trecut și cea de acum.
Ce fac dulciurile pentru bunici? Ce obțin bunicii atunci când oferă tratații? Nu poți să cauți motivul pentru care bunicii oferă dulce și să nu te gândești ce anume câștigă, ce primesc după ce au făcut această ofertă atât de greu de refuzat? Dulciurile uneori pun pauză unei activități, distrag de la ceva nedorit, oferă o ocupație preț de câteva minute, scad iritabilitatea (prin creșterea glicemiei) și atrag apreciere. O sumedenie de facilități și strategii de care bunicii sunt convinși că au nevoie pentru a-și crește nepoții fericiți, calmi și docili.
Bunicii nu au prea multă energie. Ritmul vieții actuale e galopant și, deși durata medie a vieții a crescut, condiția fizică și psihică a celor de vârstă a 3-a este mult mai precară decât înainte. Eu, de când sunt cu cei mici, am perioade când pic în plasa suprazaharisirii, pentru a putea rezista suprasolicitării. Pentru cei vârstnici, pe care oboseala îi găsește mereu acasă, dulciurile aduc un plus de energie și bucurie. Nu e de neglijat nici faptul demonstrat științific cum că gustul se pierde în timp. Iar gustul dulce e cel care se alterează ultimul, iar oamenii vor să mănânce ceva cu gust puternic. Pe asta se și bazează industria fast-food – gust intens. Și cum tindem să oferim ceea ce nouă ne e pe plac, sigur că nu e deloc nefiresc că bunicii oferă în dar mereu dulciuri. Unde mai pui că până la finalul gustării ai câștigat și un moment de liniște?!
Bunicii nu fac strategii pe termen lung. Asta e iarăși o chestiune simplă, de bun simț și care justifică răsfățul de care îi acuzăm deseori. Bunicii sunt constienti de scurgerea timpului și de limitarea lui. Ei nu mai construiesc pentru viitor, ci trăiesc prezentul și deapănă trecutul. Noi adulții suntem setați mereu pe viitor, pe a construi, a face și a obține mai mult. Strategiile noastre nu se opresc la azi sau săptămâna viitoare. Sunt strategii pe termen lung. La fel si cu educația. Pregătim un viitor adult pentru a se integra și adapta la societate și lucrul ăsta se realizează în etape gândite din timp. Când perspectiva ta se limitează la astăzi, ea e restrânsă și lipsită de consecințe ulterioare. Azi nu se vor caria dinții nepoților, mâine nu va fi supraponderal. Aceste lucruri au consecințe pe termen lung. Limitele, educația alimentară, faptul de a nu răspunde afirmativ și imediat fiecărei dorințe a copilului nu sunt importante pentru bunici, fiindcă perspectiva lor e limitată. E o justificare, dar nu trebuie să fie acceptată drept o scuză.
O iubesc pe bunica pentru că îmi cumpără biscuiți! Copilul meu nu vorbește încă decât pe limba lui, dar dacă ar vorbi, sunt sigură că ar zice asta. Când oferi ceva ce celălalt își dorește, creezi o conexiune, legi o relație. Cel de lângă tine se simte înțeles. Cineva îi satisface dorințele, deci poate avea încredere că e auzit , înțeles și mai ales, că e important ce transmite. Deci prin a oferi ceea ce nepotul își dorește, se obține o subliniere a disponibilității bunicului (-Sunt la dispoziția ta!), ceea ce va crea relativ repede și ușor o legătură. În lipsă de timp și energie, bunicii compensează prin disponibilitate și înțelegere.
Mulți bunici susțin că au mult mai multă răbdare și înțelegere în ceea ce îi privește pe nepoți, decât au avut cu proprii copii. Sigur că asta poate fi ușor de conectat cu lipsa unei activități care să suprasolicita, fiindcă mulți bunici sunt pensionari. Totuși chiar și așa, mulți dintre bunici gestionează cu dificultate crizele de plâns și furie ale copiilor, neavând ei înșiși parte de experiențe pozitive din propria copilărie în privința acceptării și abordărilor manifestărilor negative. Am văzut în parc nu o dată bunici care, neștiind cum să reacționeze la un tantrum am copilului, desfac repede o pungă de ceva și îi fac reclamă pentru a distrage nepoțelul. Partea cea mai tristă e că pot stabili un tipar comportamental. Simt furie, tristețe, durere, angoasă și ce fac? Ce soluție mi s-a oferit când am avut astfel de stări? Să mănânc!Câți dintre noi nu mănâncă mult peste nevoile lor atunci când sunt anxioși sau triști?
Bunicii nu vor să fie bau bau și nu știu să pună limite. Bunicii vor să fie plăcuți, apreciati și pomeniți de nepoți. Vor să fie importanți pentru ceva și cineva. Asta face cursul vieții mai ușor și mai firesc. Și inclusiv pentru asta unii bunici dau la troc dulciuri. Ieșirea la pensie , retragerea din activitate și din viața socială, domolirea ritmului vieții sunt greu de suportat pentru cei care erau activi nu demult. Nu îi mai caută aproape nimeni, nu li se mai cere părerea. De aceea e așa de important pentru ei să fie văzuți *bine* de către nepoți. Din păcate deseori ei consideră că limitele sunt specifice oamenilor duri, reci sau răi. Și nu vor ca astfel de etichete să planeze asupra lor. Vor să fie cei mai buni, mai înțelegători, mai importanți, mai generoși.
Deși toate aceste aspecte aruncă o lumină mai blândă (spune Irina) asupra motivelor pentru care bunicii servesc dulciuri nepoților, totuși e foarte important ca în privința îngrijirii copiilor, părinții să intervină în stabilirea limitelor și explicarea abordărilor și limitărilor bunicilor – îngrijitori.
Empatizam cu motivele bunicilor, dar în același timp le cerem și lor să dea dovadă de empatie și să țină cont de ideile și abordările noastre, prezentându-le calm și detașare bazele deciziilor noastre.
Când un bunic încalcă limitele stabilite de părinte, vorbim de comunicare ineficientă , dificultăți relaționale sau tipologii dificile. Poate nu reușim să expunem motivațiile noastre, poate nu reușim să înțelegem motivațiile lor și intervenim cu agresivitate sau poatenu reușim să comunicăm corect cunoștințele acumulate, ori avem de a face cu un om infantil. Sunt foarte multe motive pentru care ceea ce transmitem e respins, încălcat, ne respectat dar majoritatea lor duc către relaționare și comunicare deficitară. Deci trebuie creată sau vindecată o relație părinte-bunic inițial, pentru ca mai apoi să ne comunicăm ideile, concepțiile, teoriile și să cerem să fie respectate întocmai. Iar aici e de lucru din ambele părți.
Bunicul îngrijitor nu trebuie să fie o opțiune – compromis pentru îngrijirea copiilor, ci o opțiune reală, gândită si investită cu încredere de părinți. Nepoții ar trebui să stea cu bunicii pentru că bunicii sunt și de încredere, nu doar disponibili. Pentru a fi de încredere bunicii vor trebui să facă educație graduală și ținând cont de factorii ce pot influența viitorul adult, vor trebui să țină cont și de părerile părinților și vor trebui să facă distincția dintre nevoi și dorințe. Asta va necesita flexibilitate și adaptare, resurse care nu abundă în cazul bătrânilor, dar care se pot menține și utiliza dacă există voință. Pe de altă parte, părinții trebuie să facă distincția între mici scăpări și mari erori și să intervină blând în stabilirea regulilor. Relația cu bunicii e foarte importantă pentru copii, iar rezolvarea conflictelor între generații și abordarea lor cu calm și inteligență, va rămâne drept model pentru copii.
Există o tendință infantilă de debarasare a oamenilor care au păreri diferite. O citesc des în postarile de pe grupurile de mame. Sunt mame care preferă să scoată un bunic din viața copilului pentru că nu reușesc să comunice natural și cu blândețe cu bunicii despre lucruri care sunt importante în educarea copilului. Viziunile în contradictoriu nu sunt un motiv suficient nicicând pentru a elimina din viața unui copil un om care chiar îl iubește. Avem nevoie de oameni diferiți , avem nevoie de dragoste, avem nevoie de modele corecte de rezolvare a conflictelor și de modele de empatie. Fiecare membru al familiei își aduce contribuția în formarea micuților și fiecare merită să își spună punctul de vedere și , în același timp, are obligația să îl audă în mod real pe celălalt, fie că punctul său de vedere îi e pe plac sau nu.
Avem nevoie de bunici, avem nevoie de dragostea și generozitatea lor, dar sunt convinsă că nu avem nevoie de chiar atât de mult zahăr, precum suntem făcuți să credem.
***
Acest articol este scris de minunata Irina Stoica, mamă de doi copii frumoși, psiholog clinician cu formare în psihoterapie analitică, trainer și consilier parental. Avem foarte multe de învăţat de la ea, aşa că vă invit să o urmărim împreună pe blogul ei!
Noi am reușit să negociem cu bunicii și abia, abia au înțeles de ce nu le dăm dulciuri copiilor. Le mai oferă și ei câte ceva mic di când în când,dar cam atât. Mai face bunica ceva dulce și îi mai răsfață. Oricum dulciurile de la bunici au un farmec special. Sinceră să fiu și eu mi le amintesc cu drag din copilăria mea.
Mare dreptate ai! Nu se compara dulciurile pe care le mancam noi, facute in casa cu cele cumparate din comert. Articolul tau mi-a facut asa un dor de strabunica mea si halvaua ei turceasca pe care nu stie s-o mai faca nimeni in familie 🙁