A trecut un an jumatate de cand i-am simtit prima respiratie, de cand am putut sa ii simt mirosul, caldura, sa ii aud vocea. De atunci ma simt atat de norocoasa sa fiu mama lui Max.

Fiind psihoterapeut si avand formare ca educator prenatal in Lamaze stiam ce presupune o nastere, fie prin naturala sau prin cezariana. Deci, nu m-a luat pe nepregatite.

Max a venit ca o minune in viata noastra, a mea si a sotului meu. Ne pregateam pentru reluarea procedurilor de inseminare si, posibil, chiar FIV. A fost luna in care, impreuna cu doamna doctor Mihaela Bruno (MedLife) care ne-a ajutat foarte mult, in depistarea cauzei pentru care nu aveam o sarcina pana la 38 de ani (o cauza banala care ar fi putut fi vazut de toti ceilalti doctori pe care ii vazusem), in acordarea inca a unei incercari (luna in care a si aparut Max), dar si a sustinerii adecvate pe tot parcursul unei sarcini dificle.

Pe tot parcursul sarcinii am invatat cum e sa poti face echipa cu doctorul care te monitorizeaza. Sa fii ascultata, crezuta si sa stabilim impreuna tratamentul (atat sa imi explice, dar sa ma si asculte cand ii spuneam cum ma simt si ce efect cred ca are). Am simtit de fiecare data ca decizia este a mea. Mi s-a explicat clar ce efecte sunt, ce consecinte si ca pot sa aleg. Am simtit ca sunt respectata si ca in timpul petrecut cu noi suntem importanti (bebe din burtica si cu mine). 

Aceasta atitudine s-a mentinut pe tot parcursul colaborarii cu dansa.

Stiam din tot ce am invatat si am vorbit cu clientele mele ca ziua, momentul nasterii ramane gravat in memoria si sufletul mamei. Si, da, este uimitor cum imi amintesc clipa de clipa ziua in care l-am atins prima data pe Max, miercuri, 13 noiembrie 2019.

Sincer, sotul meu si-a dat seama primul ca eu intrasem in travaliu. Spun asta pentru ca travaliul nu a inceput cu contractii (acestea au aparut dupa vreo trei ore), ci aveam o agitatie aparte, o energie, o stare de a nu imi gasi locul. Trebuia sa ma imi fac analizele, la 37 de saptamani si sa am controlul la doamna doctor. Intamplarea a facut ca dansa sa aiba o alta nastere in acea dimineata, si sa ma cheme la maternitate. Tot drumul intre cabinet si maternitate m-am foit pe scaunul de langa sotul meu (acum rad pentru ca de atunci nu m-am mai asezat pe acel scaun – stau in spate cu Max). Eram agasata ca merge prea incet, ca de ce prindem toate semafoarele, ca sunt atatea gropi. Inclusiv, bebe era agitat pe drum.

In momentul in care m-am dat jos din masina, a trebuit sa stau ceva ca sa pot merge (acum cred ca aveam atunci contractie nedureroasa). Cand m-a vazut dna dr m-a rugat sa o astept pana iese din operatie pentru ca nu se simtea linistita sa imi dea drumul. Cred ca simtise si ea ca s-ar putea sa fiu in travaliu, dar inca nu era stabilizat.

In urmatoarea ora si jumatate cat am asteptat-o am avut nevoie sa merg de cateva ori la baie (credeam ca fiind dimineata este cauza, sau ca nu tin pentru ca e burta mare etc – de fapt erau contractiile), iar in ultima ora am observat ca aceste contractii devenisera progresive, ca erau regulate la 10 minute, si durau mai mult de 30 sec.

Cand a revenit dna dr si m-a consultat mi-a confirmat ceea ce banuiam. Intre timp l-am chemat si pe sotul meu din parcare, putand sa stea cu noi la consult (a fost la majoritatea consultatiilor pe timpul sarcinii). I-am confirmat dnei dr ca as prefera natural, dar daca nu se poate accept cezariana, atata timp cat bebe este bine.

Din pacate, modul in care uterul si colul meu (de care imi fusese teama sa nu se deschida prematur) erau pozitionate nu permiteau dilatarea colului, care a refuzat sa se deschida, chiar prin incercari repetate.

Din cauza tratamentului cu anticoagulante nu m-au putut opera dimineata, pentru ca era necesar sa treaca minim 24 de ore, asa ca am stat toata ziua in travaliu. Acest lucru a fost atat de benefic pentru Max pentru ca l-au ajutat sa se pregateasca pentru viata extrauterina, sa i se maturizeze plamanii, sa isi ia ce mai avea nevoie de la mine. Din pacate, din cauza pozitionarii pe care am descris-o mai sus, travaliul, spre seara a inceput sa se domoleasca. Eu, pe tot parcursul zilei am facut ce stiam ca e nevoie: am alternat plimbarile, miscarea cu a ma si odihni, a dormi cate putin. Dna doctor imi scria periodic pentru a se asigura ca sunt bine, ca bebe misca, ca este activ. Asistentele ma vizitau, am avut reprize de monitorizare a ritmului cardica al lui – cam 3. Simteam ca suntem ingrijiti, ca chiar contam, ca suntem respectati. Pe parcursul zilei l-am trimis pe sotul meu acasa sa se odihneasca, sa doarma si el. A revenit pe la ora 17.

Pe la ora 18:30 au inceput sa ma pregateasca pentru a cobori in zona de nasteri. Am simtit cat de atente si calde erau asistentele si infirmierele. Sotul meu m-a insotit pana la intrarea in zona de nasteri, asteptand in holul de la parter apoi.

In zona preoperatorie, dna doctor a venoit si a stat minute bune cu mine (aici nu mai stiu pentru ca timpul s-a cam dilatat). A incercat inca o data sa imi ofere sansa sa nasc natural (dar colul avea planurile lui). M-a reasigurat ca va avea grija sa fim in siguranta amandoi si ca ma pot increde in ea.

A urma montarea cateterului pentru anestezie. O experienta nu grea, dar nici placuta pentru ca nu imi plac intepaturile. Dna doctor mi-a montat din prima cateterul si apoi m-au intins pe masa. O dna doctor super care m-a intrebat daca vreau sa faca poze cand il va scoate pe bebe. S-a dus si a luat telefonul sotului (care intre timp era echipat si se uita pe geamul de la camera de nastere) si ne-a facut cele mai magice poze.

A fost momentul in care m-am pierdut emotional, acela cand m-au intins pe masa de operatie. Nu am mai putut vorbi, am simtit cum ma inunda teama, cum ma paralizeaza. Ce m-a ajutat a fost sa le aud pe doctorite si asistente ca au spus ca imi este teama si ca m-am panicat. Asta m-a ajutat sa ies de acolo (deh! stiu asta din lucuru cu clientii ca ajuta enorm, dar am trait pe propria piele).

Apoi a urmat momentul cand l-au scos pe Max. Ce m-a bucurat enorm a fost ca mi-a fost respectata dorinta de nu ii fi taiat cordonul ombilical imediat, ci sa il mai lase cateva minute sa isi ia si ultimele celule de la mine. Acele celule care sa il ajute in urmatoarea perioada. Dupa ce l-au verificat si infasat (sincer, asta nu mi-a placut – mi-as fi dorit sa fi avut ora magica, mai ales ca el era foarte bine, neavand nici o problema, dar stiam dinainte ca MedLife nu practica asta) l-au adus sa il vad, sa il simt, sa il pup. Cand m-a simtit s-a linistit instant, m-a recunoscut (deh! conform teoriei – dar atat de linistitor pentru suflet). L-au dus sa il vada si sotul si la neonatologie. Acesta iar a fost un mare mare minus, mai ales ca l-am vazut a doua zi dimineata. Per ansamblu toata experienta cu neonatologia a fost una negativa. Din pacate, au umbrit nitel toata experienta pozitiva pe care am avut-o cu echipa de la obstretica.

Operatia s-a terminat dupa ora 22. Au vorbit cu mine pe timpul operatiei, am ras, am povestit. L-au lasat si pe sotul meu sa stea cu mine cam vreo 20 de minute. M-a ajutat foarte mult prezenta lui. 

Dna doctor m-a mai vizitat pe la ora 23:30. S-a asigurat ca sunt bine, ca uterul se comporta normal, ca elimin lohii, ca nu am dureri si sa imi explice si cum a decurs operatia. Ea asa face, explica de mai multe ori pentru ca, banuiesc, ca stie ca pacientii retin segmentat ce li se explica, dar au nevoie sa li se spuna, chiar daca nu retin totul si va trebui sa reia informatia.

Nu am reusit sa dorm toata noaptea, desi imi dadusera, cred, ceva pentru somn. Aici iar nu am fost incantata ca cei de la ATI nu m-au intrebat daca vreau sau nu tratamentul si sa imi spuna ce imi dau.

A doua zi dimineata am ajuns in salon si a trebuit sa sun eu sa imi aduca copilul. Dupa cum va spuneam, experienta cu neonatologia a fost una dezamagitoare. Nu au reusit sa ma ajute deloc sa alaptez. Nu mi-au spus de salonul unde pot fi folosite pompele de muls. Noroc cu cea mai apropiata prietena care nascuse cu doi ani inainte ca, altfel, nu as fi aflat. Prima picatura de lapte mulsa cu greu, la 3 noaptea a fost aruncata 🙁 Stiu, era doar o picatura, dar pe mine m-a durut asta teribil de tare. La urmatoarea tura, asistenta de dimineata a fost extrem de draguta. A zis ca chiar vrea sa vada cat am reusit si a si pus in siringa lapticul si i l-a dat lui bebe. A fost atat de minunat acel moment cand laptele meu a ajuns la el, incat imi e dificil sa explic in totalitate acea senzatie. 

Din cauza faptului ca atitudinea a fost una critica si nesuportiva a celor de la neonatologie parca mi-am pierdut increderea in mine. Nu mi-am dat seama ca am lapte, mi-a fost greu sa gasesc o pozitie buna pentru a alapta. Asistentele fiind extrem de rigide si neatente la ce nevoi aveam noi doi. 

Starea emotionala a unei lauze este extrem de fragila. Orice critica, orice semn de intrebare duce spre un dezechilibru, spre pierderea increderii in sine, in capacitatile de a avea grija de bebelus. Din pacate, am resimtit asta pe propria piele. 

A doua zi cand am ajuns acasa, stateam in baie plangand si intrebandu-ma de ce oare m-am bagat in asta si daca nu i-am distrus viata sotului meu. Acum pare atat de nerealiste starile din acea dimineata, dar ele erau atat de vii in acele momente.

Recuperare dupa operatia de cezariana nu a fost nici usoara, nici grea. A fost important ca am tras de mine sa ma misc cat mai mult imediat dupa ce m-au dus in salon. Incercam la fiecare ora sa ma misc, sa ma duc la baie, sa ma duc singura sa il iau pe bebe de la neonatologie, sa ne plimbam. Orice ocazie am avut de a ma misca, am folosit-o. Mai dificil a fost cu intoarcerile in pat de pe o parte pe alta. Au fost importanti si ciorapii compresivi pentru ca incepusera sa mi se umfle picioarele. Alte momente grele au fost cele cu folosirea baii. Noroc ca in prima zi a fost fie sotul, fie prietena mea. Mai ales pentru dus – nu as fi avut curaj sa stau singura, mai ales pentru ca ma simteam destul de ametita.

Cei care m-au ajutat enorm, dupa venirea acasa, au fost sotul meu, mama, prietena mea cea mai apropiata. Ei au stat cu noi, si-au modificat programul dupa nevoile noastre. Mama a stat la noi in primele zile, desi locuieste vis-a-vis. Prietena mea a venit zilnic si imi raspundea la telefon si la ora 1 noaptea, desi fata ei avea atunci nici 2 ani. 

Sora mea si inca doua prietene vorbeau mult cu mine. Reasigurandu-ma permanent ca ma descurc, ca sunt buna, ca sunt puternica. Desi stiam toate astea, parca imi pierdusem drumul catre mine.

Cumnata mea m-a ajutat prin modul in care imi raspundea la toate intrebarile cum putea ea, fara a imi impune sau a ma coplesi cu multe informatii.

Soacra mea a venit in weekenduri pentru a imi oferi cateva ore de somn.

Ceea ce vreau sa spun este ca m-am simtit protejata si ajutata de toti. Vorba unei prietene si colege – am avut tribul meu care m-a protejat si ajutat sa ma regasesc, sa imi recapat echilibrul destul de repede!

Per ansamblu, experienta nasterii fiului meu a fost una extrem de pozitiva. Imi amintesc cu mult drag de acea zi. Iar dna doctor Bruno m-a facut sa inteleg cum ar trebui sa fie o relatie normala si sanatoasa cu doctorul care te ajuta.

*Poveştile din seria Naşteri de pe www.Super-Mami.Ro reprezintă experienţe reale, povestite integral de mămici. Site-ul nu a intervenit prin adăugare de informaţii sau situaţii. Pentru publicarea poveştilor şi a fotografiilor personale, mămicile şi-au dat acordul în scris.