Se făcea că aveam câţiva ani şi cunoşteam în bloc o familie cu două fetiţe mai în vârstă un pic decât mine: una mai mare cu doi ani, cealaltă cu aproape patru. Şi fiind şi prieteni de familie, ne intersectam destul de des şi petreceam mult timp împreună. De aceea îmi amintesc că la fiecare aniversare a lor, dar de fiecare dată, sărbătorita primea, pe lângă cadouri, şi… o palmă peste ochi. Nu îmi amintesc exact contextul, bănuiesc că făcea „prostii” sau „era obraznică”, însă îmi amintesc clar sunetul şi liniştea de după corecţia aplicată. De obicei ne adunam cam cinci-şase copii şi toţi încremeneam după episodul acesta. Parcă simţeam eu umilinţa de a fi lovit în faţa prietenilor tăi de joacă (serios, de ce naiba trebuiau să o facă  – şi mai ales fix în faţa noastră?) şi în interiorul meu vociferam şi fierbeam. Mă întristam şi mă enervam, aş fi vrut să le spun că nu e frumos ceea ce faceţi, dragi părinţi, nu mai faceţi asta, nu rezolvaţi nimic… ne înspăimântaţi şi pe noi, şi pe ele, ne speriaţi, ne faceţi rău. De asta am venit aici? Asta merită Mimi de ziua ei? Păi nu era vorba de tort de ciocolată, de desene animate urmărite la video cum n-am eu acasă şi de multă joacă? Dar eram doar un copil, dacă mi-o luam şi eu? Nu ziceam nimic. Doar plimbam ochii de la ei la ele, de la ele la ei. Şi între noi.

Nu mai stăteam la tort, ci plecam sub diferite pretexte în holul mare, placat cu lambriu. Sunt un om al imaginilor, mi-l amintesc perfect. Mă chinuiam să îmi iau hăinuţa din cuierul înalt şi să îmi pun papucii.

sursa foto

Plecam cu pumnii încleştaţi de revoltă şi de supărare. După vreo trei aniversări de astea, nu am mai vrut să merg la ele, nici măcar la joacă. Şi cumva am rupt legătura, pentru că eu am mers la o altă şcoală din clasa întâia şi cursul vieţii fiecăreia dintre noi a fost diferit.

Din acest motiv, de când mă ştiu, am urât palmele date peste ochi, peste faţă. Când mi-o mai luam (că deh, se mai întâmplau şi de astea), mă rugam în gând să nu fiu pocnită peste ochi. Dă cu sete la fund, dacă tot e nevoie, pocneşte-mă unde vrei tu, numai peste ochi, peste faţă nu. La şcoală avem o profă care ne pocnea obrajii cu ambele palme odată: jap, te curenta şi aia era. Din fericire, îmi plăcea materia ei şi nu mi-am luat-o, însă doamna învăţătoare mi-a dat câteva beţe la palmă de mi le amintesc şi acum. Nu ştiam cât fac 8×4 (acum ştiu), dar deşi m-a lovit, am apreciat că nu mi-a dat peste faţă (cum sună asta, nu?). Însă n-am uitat.
Iarăşi, la cămin (deci aveam până în şase ani), m-a pocnit doamna educatoare cu băţul în timpul unei repetiţii pentru o serbare, pentru că în loc de dreptul am dus stângul în faţă… Bănuiesc că nu am avut parte de multe episoade din acestea în timpul copilăriei, de asta mi le aduc aminte pe fiecare.

***

Dragile mele, ştiu că uneori copiii noştri ne pun în situaţii în care ne ieşim din fire. Din când în când, ne vine să plecăm de acasă şi mai rău, uneori, oricât de mult calm am avea, urletele lor ne seacă de puteri, ne bubuie în urechi, ne macină, ne termină psihic şi am vrea să îl oprim oricum. Cât mai repede. Poate cu o smuncitură, poate chiar cu o palmă. Dar ce ar fi dacă în loc să ne lovim copiii, am inspira-expira de câteva ori? Am trage aer adââââânc în piept? Am închide ochii preţ de o secundă şi am spune: „-Eu nu vreau să îmi lovesc copilul, nu vreau să îl fac să treacă prin ceea am trecut eu (pentru că dacă am fost loviţi, se pare că la fel vom reacţiona la rândul nostru)”? Dacă am ieşi din cameră două minute? Cinci minute? Lăsaţi copilul în pătuţ, într-un loc sigur, asigurându-vă că nu are ce rău să îşi facă. Ieşiţi din cameră. Respiraţi adânc.
Încercaţi să vă puneţi în pielea lor. Eu încerc să mă pun cât mai des în pielea ei. Îmi amintesc de mine mică – ce simţeam când eram lovită? Îmi plăceau acele sentimente? Dar când Ana sau Mimi erau pocnite părinteşte, eu ce simţeam? Voi ce simţeaţi? Era „pălmuţa” o soluţie?

Unde dă mama, creşte. Ce zicală tâmpită, nu e aşa? Eu zic că unde dă mama doare. Şi poate că bebeluşul e mic, nu îşi va mai aminti, dar nu asta contează. Creşteţi-vă copiii cu drag, cu blândeţe. Creaţi amintiri frumoase atât pentru ei, cât şi pentru cei din jur. O palmă nu a omorât pe nimeni, e drept. Dar e posibil ca amintirea ei să dăinuiască peste ani şi ani.