Am născut la spitalul Cuza Vodă Iaşi. O experinţă extrem de frumoasă, în ciuda a tot ce se aude de maternităţile de stat. O echipă super profi de medici şi asistente. Poate am avut şi un regim “mai special” pentru că eram la a 7a operație. … şi prima care se finaliza cu bebe la termen… copil viabil… sănătos… care trăia…

Cam 80% din sarcina am stat în spital. Cu câteva excepţii, Paştele şi câteva zile în care mi-a fost bine cât de cât. Sarcina dusă ffff greu, cu probleme mari. Am ajuns să fiu bună prietenă cu toate asistentele, toţi medicii ştiuau cazul meu. Cât am fost însărcinată, am stat prin saloanele gravidelor cu risc (erau 3 saloane, fiecare cu câte 5 paturi). Nu existau reserve, aşa că am întâlnit tot felul de femei. Şi de etnie rromă, dacă vă întrebaţi. Unele erau foarte curate şi îngrijite, altele… nu prea, şi mai rău e că venea toată şatra la ele. Noroc cu asistentele că le mai mutau, mă mai mutau…

De mâncat nu am putut mânca nimic până la 21 de săptămâni de sarcină. Am trăit strict cu perfuzii. Vărsam şi apa… De la atâtea operaţii am hernie inghinală – 1 din 300 de femei o fac, după spusele chirurgului. Se pare că eu am fost una dintre „norocoase”. Când începea să doară, combinat cu contracţii, nu îmi mai simţeam picioarele, efectiv enchilozam. Nu puteam să mă mişc. Revenind la salon, trebuie să vă spun că fiecare avea baie cu cabină de duş. Era curat, iar infirmierele mă puneau în scaunul cu rotile şi îmi făceau duş în fiecare seară. Sincer vă spun, niciuna nu a vrut nici măcar 10 lei! Am încercat şi cu atenţii, însă toate voiau doar să mă vadă cu bebeluşul. Mâncarea de la maternitatea Cuza Vodă din Iaşi nu e tocmai de catering, însă e comestibilă. Dacă nu ajungea nimeni la timp cu mâncare de acasă, nu mureai de foame.

16 noiembrie, ora 7.20. Mă trezesc cu dureri crunte. Era luni dimineaţă, fusesem acasă câteva zile. Vineri mă internasem în urgenţă pentru că nu o mai simţeam mişcând. La 8 ar fi trebuit să vină medicul la vizită, dar cum nu mai rezistam de durere, a venit în 5 minute. Nu erau contracţii, ci durere de la hernie. Aveam 21 cu 17 tensiune, aşa că m-am pus imediat pe perfuzii. La ora 12 eram ok, gata să intru în sală.

Când am ajuns pe ATI, asistenta şefă s-a luminat la faţă şi m-a îmbrăţişat. Mi-a spus că se bucură că în sfârşit vin pentru cee ace trebuie, adică pentru a deveni mămică. Aceeaşi asistentă, care la ultima sarcină extrauterină (era deja a 5a sarcină pierdută) m-a ţinut trei ore în braţe şi am plâns şi a plâns de mila mea.

După primirea supercălduroasă, m-am aşezat în patul meu. Doamna anestezist a zâmbit – ştia deja cu ce “problemă” vin. Mi-a explicat că de data asta chiar trebuie să fiu trează. Era prea riscantă a 11a anestezie totală în patru ani. Am acceptat fără discuţii, pentru că ea era cea mai importantă. Ea, multpreadorita.

În sală cu mine au intrat şi prietenele mele de suflet – cumătra căreia îi botezasem fetiţa, ca asistentă şi rezidentă (pe atunci) a medicului meu. Prietena care m-a susţinut şi suportat nouă luni cu stoicism.

A intrat medicul… eu tremuram de emoţii, dar şi de teamă. M-a luat în braţe, m-a pupat şi mi-a spus: “-E cea mai importantă zi din viaţa ta! Te rog să ai curaj!“ Mi-au făcut anestezie în coloană. Simţeam tot: o durere cumplită pe care nu o pot descrie. Am început să plâng, mă panicasem. Îmi făceau pe venă multe anestezice, ştiau că mă doare, deja îmi cunoşteau rezistenţa la durere. M-au rugat iar să rezist, să nu mai plâng până o vor scoate. Calmantele au început uşor uşor să îşi facă efectul şi am auzit prima reacţie a Gabrielei: “-Fată, e blondă!”. La 13.20 i-am auzit prima dată plânsul firav.

Au scos-o repede, au pus-o pe oxygen, iar în cinci minute totul era ok. Medicul a luat-o în braţe şi mi-a adus-o. Eram într-o fericire de nedescris, împletită cu lacrimi până în barbă. Am pupat-o… mi-a lăsat-o câteva minute şi am simţit că şi medicul era uşurat că mi-a îndeplinit visul. O promisiune făcută de el, că voi deveni mamă. Că nu va renunţa până nu mă vede fericită. (ca să nu uit: Super-echipa a fost formată din Bogdan Doroftei Gabriela Simionescu şi Radu Maftei).

Au fost nevoiţi să o ia şi să stea la prematuri, din cauza greutăţii mici – 2200 grame. Slavă Domnului că se dezvoltase normal! După ce au luat-o din sală, au continuat cu operaţia. Mi s-a făcut rău, m-au intubate, îmi scăzuse tensiunea… iar de la doza imensă de analgezice intram în şoc anafilactic. M-au ajutat să îmi revin şi mai apoi am stat 52 de ore la ATI. În tot acest timp, mi-au adus fetiţa ca să o văd şi să încerc să o alăptez. Pentru ea nu au fost probleme, s-a adaptat foarte bine.

Când am urcat în salon, mi-au adus-o în cameră. Aşa dragoste şi fericire – nu pot explica! Asistentele, numai bune de pus pe rană – veneau şi le rugam să îmi facă la nevoie calmante. Super femei, asistentele de la copii. Atâta răbdare, atâta pasiune… Atât de multe m-au învăţat! Neonatologul la fel. Lista este lungă, toţi m-au ajutat. Până şi cu mâncarea m-au sfătuit – având atâtea probleme, trebuia să evit unele alimente cu potenţial alergen. Toată lumea venea să se intereseze de starea mea.

În salon am fost trei mămici (Totul e curat, renovat), iar una dintre ele mi-a devenit super prietenă. Pentru mine, naşterea la maternitatea Cuza Voda din Iaşi a fost o experienţă de vis. Nu au existat presiuni, am vrut să dau câte ceva din plăcere, însă nimeni, dar absolut nimeni nu a acceptat. Doar un tort şi cafea, pentru că a insistat enorm soţul meu. Am numai cuvinte de laudă.

Mult respect, multă blândeţe, răbdare şi multă, multă, pasiune. Dacă sănătatea mi-ar permite să mai fac un copil, nu aş alege maternitatea privată.

***

Acest text este scris de către R. F., căreia îi mulţumesc din suflet pentru că ne-a împărtăşit experienţa naşterii fetiţei ei!

*Citeşte şi alte experienţe ale naşterii din…

• Bucureşti: maternitatea Polizu, Medicover, Medlife, Regina Maria, maternitatea Bucur, Filantropia, CF2, spitalul Universitar, Sanador.
• Constanţa: maternitatea Isis,
• Braşov maternitatea Eva,
• Iaşi: maternitatea Cuza Vodă din Iaşi şi despre
• naşterea în Olanda.

*Poveştile din seria Naşteri de pe www.Super-Mami.Ro reprezintă experienţe reale, povestite integral de mămici. Site-ul nu a intervenit prin adăugare de informaţii sau situaţii. Pentru publicarea poveştilor şi a fotografiilor personale, mămicile şi-au dat acordul în scris.