Tu ce fel de mamă eşti?

-Adina-mamă, tu ce fel de mamă eşti?

Gata. S-a oprit timpul în loc. Pentru că vedeţi voi, orice începe cu Adina-mamă, poate fi considerat un uragan Katrina, un tsunami care a măturat odată insula Phi Phi, un baraj care s-a rupt şi a lăsat mii de sinistraţi în urma lui, fără să îi pese de ei. Adina-mamă nu e de bun augur şi nu a fost niciodată.

Însă acum nu mai am 12 ani ca să aştept cu privirea plecată rafalele de grindină şi gheaţă rece şi tăioasă, aşa că întreb, intrând în joc:

-Mai exact? La ce te referi? Ce fel de mamă sunt eu?


-Adina-mamă, tu nu eşti o mamă de aia cum sunt mamele normale. Tu te uiţi la tine? Ai copilul ăsta, ce exemplu eşti tu pentru el? (Oftat). Uită-te un pic. Umbli cu blugi de ăia rupţi, cu maiou şi hanorac. Dar ce, mai ai 15 ani? De ce nu te-ai îmbrăcat şi tu cu o fustă, că uite mergi diseară la înviere (sper că mergi!!) şi nu se cade să te duci în pantaloni. Cel puţin, nu în ăştia, ferească Dumnezeu! Şi uită-te, o laşi să ţi se urce în cap, toata ziua în braţe, îi sufli între coarne,… nu, serios, nu ştiu ce e cu tine. Măcar te-ai ţinut şi ai alăptat, mă mir.
Slavă Domnului, amin, că nu mai ai şi părul roz, ca acum trei ani. Da’ tot te boieşti pe la ochi. Auzi tu, ce-ar fi învăţat copilul ăsta de la o mamă cu roz în cap? (îşi strânge buzele a pagubă). Deci tu trebuie neapărat să te aduni, că uite copilul creşte şi vede… Gândeşte-te tu în sufletul tău, nu trebuie să îmi spui mie acuma, că nici nu avem timp: tu ce fel de mamă eşti? Gândeşte-te, mamă, pentru binele copilului!

…Şi dacă altă dată toate de genul ăsta m-ar fi pus la pământ, acum… ei bine, acum am izbucnit într-un râs isteric – isteric, vă spun, pentru că fix înainte de a pleca din Bucureşti nu am găsit păcătoasa aia de vopsea roz. Şi am căutat-o în vreo două hypermarketuri!! Probabil dacă veneam iar cu roz pe vârfuri era tragedie naţională.

-Şi ai şi înnebunit între timp, probabil s-a gândit, după grimasa de pe chip.

Am încheiat monologul cu un “sunt bine, mulţumesc, nu-mi mai du matale grija atâta. Facem şi noi ce putem, că vezi că s-au schimbat timpurile.” şi m-am ridicat, cu blugii mei rupţi, preferaţii mei, în care când am intrat după ce am născut, am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior.

Deci ce fel de mamă sunt eu? Se pare că sunt o mamă care iese din tipar. Aşa spune lumea. Vezi, ar exista tipare şi pentru mame, nu numai pentru bebeluşi care trebuie să aiba x kilograme, y scaune pe zi, z ani când îi duci la creşă. Se pare că odată trecută pe partea cealaltă a baricadei, unde toată lumea ţine câte un copil de mână sau în braţe (dar nu prea mult în braţe, că se învaţă), gata, trebuie să te anulezi ca om. Viaţa ta trebuie să se împartă în două: cea de dinainte de copil şi cea de după copil. Trebuie să dai pagina, să o apeşi bine-bine, să o netezeşti cu putere, ca nu cumva vreun detaliu din “fosta tu” să îndrăznească să te privească. Trebuie să arunci la gunoi toate hainele, toate hobby-urile, să te tunzi, să îţi uiţi identitatea cu totul. Să fii o persoană nouă, care trăieşte cu, prin şi pentru copil. Cică aşa…

Dar surpriză! Nu sunt deloc de acord cu asta! Nu, vechea eu nu a dispărut într-o gaură neagră după ce am născut.
Chiar dacă nu m-am mai machiat săptămâni la rând atunci, tot am păstrat trusele şi toate nebuniile pe care le aveam. Şi mi-am propus să mă bucur cât mai mult de cosmeticele mele iubite – vă aştept şi pe www.FromMegwithLove.Ro, unde povestim mai pe larg despre creme şi bucurii parfumate!
Chiar dacă nu am mai citit ore în şir sau nu m-am mai uitat până în zori la seriale.
Chiar dacă nu am mai plecat în ţări ciudate sau unde am văzut cu ochii, având doar hainele de pe mine şi telefonul.
Chiar dacă nu am mai călătorit de doi ani şi bate vântul în Jurnalele de călătorie, tot visez la ziua în care voi ajunge la capătul pământului. Cu domnişoara Fundiţă cu tot, pentru că ea e cea care vreau să mă ţină de mână atunci.
Pentru că îmi doresc ca viaţa mea să continue, acum în formulă extinsă, însă să continue. Sunt tot eu, cu un copil de mână sau în braţe, dar îmi rezerv dreptul de a avea pasiuni personale. Luxul de a-mi dărui măcar o oră pe săptămână. Şi extravaganţa de a-mi purta în continuare blugii rupţi…

Ştiţi de ce am scris asta? Pentru că am fost judecată. Şi voi mai fi. Dar pur şi simplu nu îmi pasă! Nu văd de ce ar trebui să ascult de părerile unor persoane care nu au fost niciodată în papucii mei. Nu le bat la uşă, nu le plâng pe umăr, nu le cer sfaturile. Atât mă pricep să fac şi să ştiţi că mă străduiesc zilnic să pot mai mult. Ca şi voi, de altfel. Sunt un om ca toţi oamenii, am zile mai bune, mai rele,  mai uşoare, mai lungi. Şi un copil minunat, care are nevoie de o mamă întreagă la minte. Fie ea cu păr roz sau mov sau brunet sau kaki. Oare cât o să ne mai cramponăm în “trebuie să”, “aşa spune lumea”, “te vede lumea” şi aşa mai departe?

E clar că viaţa noastră nu va mai fi niciodată la fel, dar vă rog: nu uitaţi de voi. O manichiură pe lună, un ruj mişto pe care îl aplicaţi măcar o dată pe săptămână, o cafea cu prietenele, o fustă pe care v-o luaţi pentru că de mult nu v-aţi mai înnoit… Ascultaţi-vă instinctele, sufletul, inima, dorinţele, copilul, familia – nu pe vecina de la doi, pe bunica sau pe mătuşa pe care nu aţi mai văzut-o de zece ani. Veţi fi mult mai fericite, aveţi încredere în mine!

Vă îmbrăţişez! Cu zâmbet să vă fie ziua!

Foto credits: Radu Nicolae // Studio Foto Bucureşti

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

5 thoughts on “Tu ce fel de mamă eşti?”

  1. Stii ce-mi “place”? Ca toata lumea te intreaba “da’ ce-o sa zica lumea despre tine?”, in loc sa te intrebe “Adina-mama, dar tu esti FERICITA?”… asa anormala cum esti tu, cu blugi destrabalati si par roz… ca scopul nostru in viata ar trebui sa fim fericiti (fara a-i rani pe cei din jur, desigur), nu sa facem pe plac lumii, nu?
    E tare important sa nu ne pierdem identitatea noastra, in dorinta de a fi pe placul lumii… lumea e mare, variata, nu vei putea fi niciodata pe placul tuturor, si nici nu trebuie. Cel mai important e sa fii pe placul tau in primul rand, sa fii ok tu cu tine, apoi sa fii ok tu cu cei dragi (mana aia de oameni a caror parere chiar conteaza pentru tine). Restul sunt bazait in fundal… un “ignore” e tot ce merita…

    1. Ooo, cum ai pus tu punctul pe i! Pai asta nu conteaza in mod deosebit (sunt ironica). Ce spune lumea e mai important :). Stii care e partea trista? Ca multe persoane chiar functioneaza dupa ideea asta… si se frustreaza, si se supara, si se cred defecte, nealiniate la standardele societatii. Devin triste si aluneca in depresii.

  2. esti faina de tot asa cum esti! nu lasa pe nimeni sa te supere si fa numai ce si cu simti 🙂 mie imi place fotbalul, cand am timp merg la stadion la cate un meci, dar am inteles ca nu prea se mai cade de cand sunt mamica :))
    te pup pe tine si pe pitica

    1. Liana! iti multumesc. De acum o sa ma gandesc la tine cand mai vad nocturna aprinsa, desi nu am idee din ce oras esti si daca te-ai putea numara printre miile de oameni de pe stadion. Si stii ceva? Poate ca la un moment dat am fost in acelasi loc, cu aceleasi emotii… 🙂
      Te imbratisez!

  3. Foarte frumos ai scris si foarte adevarat. Sa-ti povestesc despre cea mai mare schimbare pe care a vazut-o parul meu vreodata: de la mediu-lung la pixie scurt. Dar n-a fost un sacrificiu, dimpotriva, mi-am dorit schimbarea pentru ca nu ma mai bucuram de parul meu. Ce crezi? Multi au vazut-o ca o schimbare prea radicala. Nu putem fi pe placul tuturor si nici macar nu trebuie sa ne straduim. Cat timp ne pastram identitatea, esenta, e mai mult decat bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *