„Când l-am adus pe lume pe fiul meu cel mare, nașterea – deși puțin înainte de termen – a fost una normală. Băiatul meu de aproape 3 kilograme mi-a fost pus la piept la câteva minute după naștere și am trăit pentru prima oară cele mai intense clipe de iubire necondiționată. Momentul în care l-am ținut pentru prima oară în brațe a fost începutul unei legături puternice, al unei conexiuni ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

Însă la băiatul meu cel mic, lucrurile au stat cu totul diferit. Născut la 27 de săptămâni, 900 de grame, scorul APGAR 1 și o hemoragie cerebrală de gradul 3, Mihai părea a fi un prematur cu șanse aproape nule de supraviețuire. Din prima secundă, medicii s-au zbătut să îl țină în viață, deși mi s-a explicat că este prea plăpând pentru a reuși să câștige lupta.

foto

Însă cumva, puteți să îi spuneți minune sau determinare sau curaj, fătul de 39 de centimetri cu pielea ca gelatina, cu niște vinișoare subțiri, subțiri prin care abia pâlpâia viața (mai subțiri decât grosimea unui ac, că a fost nevoie de cateter în buric, altfel nu puteau să îi fie introduse în corp substanțele de care-i depindea viața), cu urechile de mărimea unei boabe de fasole, tălpițele de aproape 2 centimetri și un căpșor de extraterestru, cumva acest boț de carne s-a încăpățânat să trăiască și să răstoarne toate pronosticurile medicale.

Pe zi ce trecea, medicii erau tot mai uimiți că rezistă. Pe zi ce trecea, mă minunam de chestia aceea cu pleoapele lipite, cu un chip dumnezeiesc de luminos, conectat la nenumărate fire, cabluri și înconjurat de aparate care mai de care mai SF și știam, cumva, că va fi bine. Că mai e muuult până la ziua aceea, dar va veni. Însă era dureros să privesc de pe margine, să nu-mi pot ține puiul în brațe, să nu îi pot alina durerea în timpul procedurilor medicale care îl chinuiau – de la schimbare tubului ce îl ajuta să respire ( că singurel nu putea încă), până la furtunașul ce îi ajungea în stomăcel și îl hrănea artificial sau până la transfuziile de sânge (știu că mă gândeam că a primit atâta sânge în terapie intensivă că nu mai pot zice că e sânge din sângele meu). Îmi amintesc că îl puteam vizita de trei ori pe zi și nu aveam voie nici să îl mângâi pentru că, se pare, era o emoție prea puternică pentru el și îi creștea pulsul instant, iar toate aparatele din jur începeau să emită niște sunete care îi panicau pe medici.

Trecuseră vreo 10 zile de când Mihai se încăpățâna să trăiască. Îl și botezasem de urgență, „botez” la care am putut asista la o distanță de 2 metri, Nașa era cu lumânarea pe holul spitalului din cauza oxigenului din terapie, iar preotul se chinuia să îl stropească printre fire, cabluri și aparate SF. Și știu că mă împrietenisem cu o asistentă drăguță care empatiza cu toate mămicile amețite, îndurerate și confuze care veneau încolonate de trei ori pe zi să își vadă puii cât o lingură. Și, pentru că îi tot spuneam că abia aștept clipa în care îl voi ține în brațe – pentru că o asociam și cu îmbunătățirea stării lui de sănătate, de mila mea, cred, m-a întrebat dacă vreau să îl țin în brațe. Am stat câteva secunde până să răspund. Mi-era frică să nu îi fac vreun rău.
Însă după ce ne-am chinuit câteva minute bune să avem grijă la cabluri, la căpșor, la tubul din plămâni, la cel din stomac, la senzorii pulsoximetrului, cei cardiaci și alte fire/cabluri/tuburi care-l țineau pe Mihai în viață, am reușit să îl sprijin cumva pe piept. Și să îi simt bătăile inimioarei lui plăpânde. Îmi curgeau lacrimile pe obraji și nu mă puteam șterge că mâinile-mi erau ocupate cu cea mai de preț comoară. Clipele acelea s-au dilatat și m-a cuprins un vârtej de emoție, speranță, bucurie, teamă, extaz. Parcă ni se armonizaseră bătăile inimilor, parcă timpul a stat în loc. Îmi mai amintesc frânturi de imagini, că aveam privirea încețoșată de la lacrimile care-mi năvăleau necontrolat. Un căpșor cât un pumn de copil, o piele gelatinoasă, un picioruș cât degetul meu arătător. Am fugit să o sun pe mama, dar eram atât de marcată că îmi ținusem prima oară în brațe bebelușul, că primele zeci de secunde nu am putut articula niciun sunet. Inițial mama a crezut că s-a întâmplat o tragedie și s-a panicat până am apucat eu să îi mărturiesec, de fapt, că eram copleșită de fericirea de a-l fi ținut prima oară în brațe pe Mihai.”

Aşa începe povestea lui Mihai. O poveste emoţionantă, care mie personal mi-a adus lacrimi în ochi şi mi-a făcut pielea de găină. Dar vai, mii de bebeluşi şi mămici trec prin momente din acestea zilnic! Acesta este motivul pentru care Asociaţia Unu şi Unu şi-a propus să transforme neonatologiile din România în centre de îngrijire “Family and Infant Neurodevelopmental Care”, centre în care părinții pot avea grijă de copiii lor născuți prematur.

În luna mai va fi demarat proiectul numit Pui de om în terapie, un proiect inovator pentru neonatologiile din România. Beneficiare directe vor fi două secții de terapie intensivă (Maternitatea Polizu, Institutul Național pentru Sănătatea mamei și copilului și  Maternitatea Dominic Stanca, Spitalul Clinic Judetean de Urgență Cluj-Napoca), care vor fi transformate în Family and Infant Neurodevelopmental Care. Acest lucru înseamnă că va fi permisă prezența părinților în terapie şi mai mult decât atât, ei vor fi învăţaţi să aibă grijă de puiul lor prematur sau îndelung spitalizat (evident, după ce copilaşul este stabilizat).

Proiectul „Pui de om în terapie” al Asociaţiei Unu şi Unu îşi propune să pună accent pe legătura umană dintre cei aflaţi sub tratament şi cei dragi, pentru că în timpul spitalizării, cei mici sunt pacienţi, iar părinţii simpli vizitatori. Corina Croitoru, președintele Asociației Unu și Unu, inițiatoarea proiectului, își dorește ca în 5-10 ani în toate neonatologiile din România să existe acest tip de centre în care părinții să poată avea grijă de copiii lor, imediat după naștere.

“Pui de om în terapie” oferă bebelușului bolnav șansa de a fi îngrijit de familie, ca orice nou-născut, respectându-i-se unul din drepturile fundamentale: acela de a nu fi separat de părinții săi. Aşadar, părinții nu numai că vor fi acceptați în secțiile de terapie intensivă, dar vor practica Kangoroo care, asigurând îngrijirea primară a copiilor, vor monitoriza copilul, îl vor hrăni și îmbăia, îl vor alina ținîndu-l în brațe în timpul procedurilor dureroase).

Transformarea neonatologiilor în centre de îngrijire Family and Infant Neurodevelopmental Care este de bun augur, pentru că aduce multe beneficii. De exemplu, numărul zilelor de spitalizare este mai mic (ceea ce duce la scăderea bugetului alocat îngrijirii unui copil prematur sau îndelung spitalizat). Numărul copiilor care rămân cu dizabilități psihice sau motorii scade datorită dezvoltării neurologice mult mai bună. La rândul lor, părinţii vor diminua trauma separării de copilaşul lor şi se vor simţi implicaţi.