Nici nu a început domnişoara Fundiţă să silabisească bine (pe lângă „mama„, acum mai spune şi „dada”, „apa”, „tata”, „dede” şi „baba”), că eu deja am stabilit că o voi învăţa (printre altele) patru lucruri pe care orice copil ar trebui să le spună. Îmi doresc ca ea să fie ancorată în realitate, să fie modestă, să iubească şi să respecte pe cei din jur, oameni şi animale, fără excepţie. De aceea, vreau să o învăţ să spună…

1. Bună ziua! Mama are o vorbă: „Un om deştept o salută şi pe femeia de serviciu, şi pe director.” Şi mare dreptate are! E un lucru de bun simţ să saluţi când intri undeva (în lift, într-o cameră, într-un magazin etc), când întâlneşti pe cineva, când pleci de undeva – fără a eticheta. Şi portarul sau vânzătoarea de la pâine sunt oameni, iar respectul nu trebuie să facă diferenţe între oameni. Pentru că, ce să vezi – cei şapte ani de acasă sunt, totuşi, traduşi şi prin acest lucru.
În plus, eu aşa mă supăr pe oamenii care nu ştiu să dea bună ziua!
Aşadar, domnişoară Fundiţă, salutăm pe toată lumea, chiar dacă unii te vor privi chiorâş. Şi dăruim şi un zâmbet, după posibilităţi!

2. Îmi pare rău/Nu am vrut/Nu m-am gândit/Îmi cer scuze.
Se va întâmpla de multe ori să faci un lucru care poate că va răni sau va deranja pe cei din jur, domnişoară Fundiţă. Însă important este să îl conştientizezi, să ţi-l asumi şi să spui că îţi pare rău pentru el. Dar mai ales, să simţi ceea ce spui! Nu fi prefăcută, ci sinceră, chiar dacă unii te vor privi ciudat sau te vor critica, bănuind că ai intenţii ascunse. Ascultă-ţi inima şi fii un om bun!
Aşadar, domnişoară Fundiţă, aş vrea să fii un copil care să simtă ce spune şi să spună ce simte.

3. Da, recunosc.
Când eram copil, nu mai ştiu ce vârstă aveam, mergeam la o doamnă care avea o pisică. Iubeam pisicile şi atunci şi ai mei mă lăsau să merg să mă joc cu cea mică. Într-o zi însă – îmi amintesc de parcă a fost ieri – am sunat, dar nu a răspuns nimeni la uşă. Aşa că am plecat. Întâmplarea face ca persoana respectivă să îmi spună cu următoarea ocazie că a venit cineva la uşă şi că până să răspundă ea, cinevaul acela plecase. Şi că dacă va afla cine a sunat şi a plecat, maaaaamă! Ce bătaie îi va da!
Probabil ameninţarea cu bătaia m-a speriat, astfel încât nu am recunoscut că eu am fost la uşă. Poate că m-am gândit că nu e acasă şi am fugit repede? În fine, m-a afectat cât de apăsat mi-a spus de bătaie şi de atunci nu am mai fost la ea. Ideea e că putea să îmi explice frumos că ştie că am fost eu (probabil se uitase pe vizor, pe geam, deschisese şi mă văzuse etc), pentru ca eu să învăţ că în astfel de situaţii trebuie să îţi ceri scuze că ai deranjat/plecat sau mai ştiu eu ce. În schimb, ea mi-a lăsat o amintire, o ameninţare, care dăinuieşte de peste 20 de ani.
Deci, din punctul meu de vedere, oricărui copil ar trebui să i se explice ce înseamnă cuvântul „recunosc”. Cel mic trebui să înţeleagă atât sensul acestor cuvinte, precum şi de ce le spune. Mai mult, un copil trebuie să ştie că e important să recunoască atunci când face ceva – fără a fi ameninţat, bătut sau pocnit.
Aşadar, domnişoară Fundiţă, te rog să recunoşti că ai greşit atunci când e cazul. Mami şi tati te iubesc orice ai face şi împreună vom găsi o soluţie. Cu vorbă bună.

sursa foto: pixabay.com

4. Mulţumesc.
Se făcea că acum vreo câteva zile trebuia să mă întâlnesc cu cineva ca să îi dau nişte hăinuţe de domnişoară Fundiţă rămase mici. Trebuia să vină la noi, dar m-am gândit că iese de la muncă, se întârzâie, eu oricum trebuia să o dau în leagăn pe Ikki, pentru că aşa i-am promis, aşa că am spus că merg mai aproape de metrou, în faţa magazinului X de pe strada Y. Persoana repectivă a mers în faţa magazinului X de pe strada K şi eu făceam ture-ture cu bebeluşa în sistem. Când a apărut după vreo 15 minute ca o floare, eu deja scoteam fum pe nări. Tupeul maxim mi s-a părut că mi-a spus că nu e vina ei şi că am ales un punct de reper foarte prost. Şi bomboana de pe colivă, nici măcar un „îmi cer scuze că ai aşteptat cu nouă kile lipite de tine” nu a spus. Ca să nu mai pomenim de „mulţumesc”! Întâmplarea m-a liniştit, de acum mai bine duc hainele la ghenă (nu vorbesc serios, o să îmi treacă). Daaaaaaar m-a şi făcut să mă gândesc cât de importante sunt cuvintele (de aici şi ideea articolului, de fapt).
Fie că ai cumpărat o îngheţată, că ai primit un pix împrumut ca să semnezi o hârtie, fie că ţi-a deschis cineva uşa, fie că ai primit un compliment, domnişoară Fundiţă, te rog eu mult să spui „mulţumesc”.

Acestea sunt primele patru lucruri pe care orice copil ar trebui să le spună – sau cel puţin, primele patru care mi-au venit în gând atunci când m-am apucat să scriu acest articol. Probabil dacă ar fi avut bunul simţ la ea, m-ar fi liniştit cumva.

Ce părere aveţi despre ce am scris? Exagerez? Sunt eu deplasată? Voi ce aţi mai adăuga?