12 activităţi pentru bebeluşi de 12 luni+

Cine nu are nevoie de un moment de respiro? Fie că vrem să bem o cafea, să punem rapid un ou la fiert, să spălăm vasele – sunt zile în care avem nevoie de un moment în care bebeluşul este ocupat. Cuuuum aşa, să fie ocupat şi să nu stea agăţat de pantalonii noştri? Şi eu m-am mirat, însă la un an şi aproape două luni, am reuşit performanţa de a face lucruri în timp ce domnişoara Fundiţă este ocupată!

Cum ţin eu bebeluşul ocupat? Îi dau de treabă! Uneori merge, alteori nu. Însă ce e clar e că trebuie să încercaţi şi voi. Poate veţi fi surprinse să vedeţi că bebeluşul vostru e captivat de ceea ce face şi că aveţi un moment în care puteţi să vă beţi cafeaua. Caldă!

Iată cum o ţin eu ocupată pe fetiţa mea şi care sunt cele 12 activităţi pentru bebeluşi de 12 luni+, curioşi şi activi pe care vi le propun:

  • lipesc bileţele colorate (stick notes) pe mobilă. Cum le vede, cum se apucă să le dezlipească şi să le studieze! Le lipesc în mod diferit, pentru ca ea să se prindă singură că trebuie să le ridice, să le desprindă din stânga, din dreapta etc. Cu acest “joc” am început de pe la zece luni şi are succes şi acum!
    Citind în bolul meu de cristal, prevăd că o să mă ajute şi să o învăţ culorile; aşa că vă sfătuiesc să aveţi aşa ceva în casă.

Citeşte mai departe… “12 activităţi pentru bebeluşi de 12 luni+”

Ce mănâncă bebeluşul meu: Supă cremă de linte

Sunt maaare fană supe, ciorbe şi borşuri. Aşa am fost crescută, aşa că nu prea există săptămână în care să nu gătesc măcar un fel de mâncare din aceasta. De aceea, fetiţa mea e învăţată şi îi includ destul de des aşa ceva în meniu. Pentru că astăzi am făcut o supă cremă de linte care a ieşit delicioasă (dovadă stă castronelul ei gol, precum şi cum arăta domnişoara autodiversificată după), am zis că ar fi o idee bună să vă scriu şi vouă cum fac eu supă cremă de linte.

Ingrediente necesare şi reţeta pentru supă cremă de linte:

  • 200 g linte roşie (eu am de la Solaris);
  • o ceapă medie;
  • un morcov;
  • jumătate de dovlecel;
  • doi cartofi micuţi;
  • o foaie de dafin;
  • sare; (dacă bebeluşul are peste un an)
  • un pic de mentă uscată;
  • un pic de piper;
  • un ardei kapia – dacă aveţi copii mici, nu puneţi, din cauza pieliţei ardeiului;
  • apă cât să acopere.

Citeşte mai departe… “Ce mănâncă bebeluşul meu: Supă cremă de linte”

Naşterea la maternitatea Regina Maria din Bucureşti

Eu sunt pacienta doamnei doctor Zaharia Oana din 2010-2011. Mi-a plăcut de ea de la început şi chiar mi-am dorit să nasc cu ea. M-am mutat la Regina Maria pentru că mi-a permis firma la care lucrez. Am aflat că sunt însarcinată în luna aprilie 2015. Când am ajuns la doctor şi mi-a spus că voi naşte în jurul datei de 31 decembrie, am fost foarte deschisă şi am întrebat-o dacă va fi în Bucureşti sau nu… să nu ajung în situaţia să nasc cu altcineva. Ea a fost la fel de deschisă şi a zis că da, este, şi că mă va asista.

Noi am mers pe naştere naturală. În nici un moment nu am fost forţată să tind către cezariană. Abonamentul pe care îl am mi-a permis să fac toate analizele aproape gratuit. Doamnele asistente super drăguţe; eu am venele ascunse şi subţiri. Au fost momente cu multiple înţepături de vreo 2 ori, dar asta e, se mai întâmplă. Planificasem să nasc la Cantacuzino deoarece la Regina Maria pachetul de naştere în rezerva de 2 era în jur de 6000 de ron pentru cezariană şi vreo 4000-5000 naturală. Pe 7 decembrie primesc telefon de la un reprezentant că au reduceri prin CASMB şi nasterea naturală e 1500 ron şi cezariana în rezerva single 4000. Aşa m-am bucurat… pe 8 semnam contractele – de naturală şi cezariană. Da, 2 semnezi, plăteşti la final în funcţie de ce a fost. Mă îndreptam cu paşi repezi spre naştere… am fost la 2 interviuri pentru anestezie, epidurala şi încă unul pentru boli sau ceva de genul. Dna Dr Rahimian foarte profesionistă… şi draguţă. Deja trecusem de 25 decembrie şi… aşteptam încă. Am ajuns la săptămâna 40 şi am decis împreună cu doctorul să facem cezariană. Bebe avea 3700 şi eu nu mă dilatasem, nu mi se scurtase colul. Nu doream declanşarea naşterii… şi aşa am ajuns pe data de 30 decembrie 2015 la 7 dimineaţa la spital. Doar cu geanta la mine, deoarece mi se spusese ca nu am nevoie de nimic.

Am trecut prin monitorizare şi mi s-a pus branulă şi perfuzie înainte de operaţie. Am fost dusă în rezervă cu 2 paturi deoarece rezerva mea nu era gata. Pentru mine nu a fost nici o problemă. Mai nasol cu branula, pentru că având venele subţiri, mi s-a spart vena şi mi-a pus-o undeva la mână înspre încheietură, dar profesionist, pentru că a ţinut foarte bine 3 zile cât am stat în spital.

Am fost dusa in blocul operator şi am aşteptat. Cam singurică… a fost cam trist. Mai veneau asistentele să vadă cum sunt, eu aveam emoţii mari… ce sa mai. Am intrat în sală pe picioarele mele.

Citeşte mai departe… “Naşterea la maternitatea Regina Maria din Bucureşti”

Când apar dinţii bebeluşului?

Da, chiar aşa, când apar dinţii bebeluşului? Măcar orientativ, pentru că ştim deja că fiecare copil este unic, are ritmul său de dezvoltare şi putem noi să stăm şi în cap pentru ca un lucru anume să se întâmple. Dacă bebeluşul nu este pregătit, nu este şi gata.

Însă atunci când vorbim despre dinţii de lapte ai bebeluşului, putem discuta despre perioade în care primii dinţi ar putea să apară. Nu este obligatoriu, însă, în jurul vârstei de şase luni, bebeluşului ar trebui să îi apară primii dinţi jos: incisivii centrali (albastru). Urmează incisivii laterali (roz), apoi caninii (verde), primii molari (mov) şi al doilea rând de molari (galben).

Există bebeluşi care au deja primii dinţi începând cu trei luni, pentru ca altora să le iasă la un an. Nu este o regulă, aşadar, dar coroborat cu semnele şi comportamentul bebeluşului, ne putem da seama dacă îl deranjează dinţişorii care stau să apară.

Cum îţi dai seama că bebeluşului îi dau dinţii? Care sunt semnele că eşti în plină erupţie dentară?

Citeşte mai departe… “Când apar dinţii bebeluşului?”

Patru lucruri pe care orice copil ar trebui să le spună

Nici nu a început domnişoara Fundiţă să silabisească bine (pe lângă “mama“, acum mai spune şi “dada”, “apa”, “tata”, “dede” şi “baba”), că eu deja am stabilit că o voi învăţa (printre altele) patru lucruri pe care orice copil ar trebui să le spună. Îmi doresc ca ea să fie ancorată în realitate, să fie modestă, să iubească şi să respecte pe cei din jur, oameni şi animale, fără excepţie. De aceea, vreau să o învăţ să spună…

1. Bună ziua! Mama are o vorbă: “Un om deştept o salută şi pe femeia de serviciu, şi pe director.” Şi mare dreptate are! E un lucru de bun simţ să saluţi când intri undeva (în lift, într-o cameră, într-un magazin etc), când întâlneşti pe cineva, când pleci de undeva – fără a eticheta. Şi portarul sau vânzătoarea de la pâine sunt oameni, iar respectul nu trebuie să facă diferenţe între oameni. Pentru că, ce să vezi – cei şapte ani de acasă sunt, totuşi, traduşi şi prin acest lucru.
În plus, eu aşa mă supăr pe oamenii care nu ştiu să dea bună ziua!
Aşadar, domnişoară Fundiţă, salutăm pe toată lumea, chiar dacă unii te vor privi chiorâş. Şi dăruim şi un zâmbet, după posibilităţi!

Patru lucruri pe care orice copil ar trebui să le spună

Citeşte mai departe… “Patru lucruri pe care orice copil ar trebui să le spună”

Cum mi-am crescut bebeluşul până la un an

După ce am adormit-o la prânz, m-am întins lângă ea. Până să fie domnişoara Fundiţă pe care o cunoaşteţi voi, a fost bucurie. Şi tot uitându-mă la ea, am decis că toate mai pot aştepta. Fac mai târziu curat, beau o cafea mai pe seară, îmi fac pedichiura mâine. Prefer şi aleg să o privesc; mi-e atât de dragă, aşa, cu zulifii ei blonzi, cu năsucul de Tinker Bell şi cu gropiţele de la coate. Şi cum-necum, am început să mă întreb: Oare cum mi-am crescut bebeluşul până la un an? Am făcut bine, am făcut rău? Puteam să schimb ceva? Ar fi trebuit să înlocuiesc un anume comportament sau reacţie de-a mea? I-ar fi fost mai bine? Ne-ar fi fost mai uşor?

Probabil timpul îmi va răspunde acestor întrebări. Sunt convinsă că puteam să fac lucrurile mai bine, altfel, diferite, însă până acum, atât m-am priceput. Şi pentru că ştiu că sunteţi pe aici, ca de obicei, m-am hotărât să vă spun scriu şi vouă cum mi-am crescut bebeluşul până la un an.

Am alăptat şi încă alăptez. Până când ne-or ţine balamalele!

În primul rând, cea mai bună decizie pe care am luat-o atunci când a venit vorba despre creşterea fetiţei mele a fost să alăptez. Am alăptat până la un an şi o să fac asta până când o să fie ceva plăcut pentru amândouă. Pe seama alăptării am pus faptul că până acum nu am avut nicio problemă serioasă de sănătate. Mi se strânge sufletul când aud de copilaşi de câteva luni internaţi sau mai rău, când văd o mânuţă cu branulă. Orice aţi face, alegeţi să alăptaţi! (vă recomand şi articolul 14 lucruri pe care trebuie să le ignori dacă vrei să alăptezi)

Am ţinut-o în braţe cât a vrut ea. Şi nu a vrut ea cât am vrut şi mai vreau eu…

“-Nu o mai ţine atât în braţe, că se învaţă!” Ştiţi placa, sunt sigurăăăăă! Am urât-o din prima secundă în care am auzit-o. Şi am înotat ca peştele împotriva curentului, parcă numai ca să-i fac în ciudă acestui sfat mirific. Aşa, şi dacă se învaţă, ce o să se întâmple? E copilul meu, de ce să nu îl ţin în braţe? Tu cum te simţi când te ţine soţul tău în braţe? Cum e căldura aceea plăcută? Cum e să fii aşa aproape de el?
Aşa si bebeluşul. Mai ales bebeluşul. La o lună, două, trei de viaţă, nu ştie nimic pe lume în afară de tine, braţele tale calde şi mirosul tău. În braţe se simte în siguranţă, e primul leagăn, primul loc cunoscut vreodată. În braţe e iubire pură.

Citeşte mai departe… “Cum mi-am crescut bebeluşul până la un an”

Naşterea la maternitatea Cuza Vodă – Iaşi

Am născut la spitalul Cuza Vodă Iaşi. O experinţă extrem de frumoasă, în ciuda a tot ce se aude de maternităţile de stat. O echipă super profi de medici şi asistente. Poate am avut şi un regim “mai special” pentru că eram la a 7a operație. … şi prima care se finaliza cu bebe la termen… copil viabil… sănătos… care trăia…

Cam 80% din sarcina am stat în spital. Cu câteva excepţii, Paştele şi câteva zile în care mi-a fost bine cât de cât. Sarcina dusă ffff greu, cu probleme mari. Am ajuns să fiu bună prietenă cu toate asistentele, toţi medicii ştiuau cazul meu. Cât am fost însărcinată, am stat prin saloanele gravidelor cu risc (erau 3 saloane, fiecare cu câte 5 paturi). Nu existau reserve, aşa că am întâlnit tot felul de femei. Şi de etnie rromă, dacă vă întrebaţi. Unele erau foarte curate şi îngrijite, altele… nu prea, şi mai rău e că venea toată şatra la ele. Noroc cu asistentele că le mai mutau, mă mai mutau…

De mâncat nu am putut mânca nimic până la 21 de săptămâni de sarcină. Am trăit strict cu perfuzii. Vărsam şi apa… De la atâtea operaţii am hernie inghinală – 1 din 300 de femei o fac, după spusele chirurgului. Se pare că eu am fost una dintre „norocoase”. Când începea să doară, combinat cu contracţii, nu îmi mai simţeam picioarele, efectiv enchilozam. Nu puteam să mă mişc. Revenind la salon, trebuie să vă spun că fiecare avea baie cu cabină de duş. Era curat, iar infirmierele mă puneau în scaunul cu rotile şi îmi făceau duş în fiecare seară. Sincer vă spun, niciuna nu a vrut nici măcar 10 lei! Am încercat şi cu atenţii, însă toate voiau doar să mă vadă cu bebeluşul. Mâncarea de la maternitatea Cuza Vodă din Iaşi nu e tocmai de catering, însă e comestibilă. Dacă nu ajungea nimeni la timp cu mâncare de acasă, nu mureai de foame.

16 noiembrie, ora 7.20. Mă trezesc cu dureri crunte. Era luni dimineaţă, fusesem acasă câteva zile. Vineri mă internasem în urgenţă pentru că nu o mai simţeam mişcând. La 8 ar fi trebuit să vină medicul la vizită, dar cum nu mai rezistam de durere, a venit în 5 minute. Nu erau contracţii, ci durere de la hernie. Aveam 21 cu 17 tensiune, aşa că m-am pus imediat pe perfuzii. La ora 12 eram ok, gata să intru în sală.

Când am ajuns pe ATI, asistenta şefă s-a luminat la faţă şi m-a îmbrăţişat. Mi-a spus că se bucură că în sfârşit vin pentru cee ace trebuie, adică pentru a deveni mămică. Aceeaşi asistentă, care la ultima sarcină extrauterină (era deja a 5a sarcină pierdută) m-a ţinut trei ore în braţe şi am plâns şi a plâns de mila mea.

După primirea supercălduroasă, m-am aşezat în patul meu. Doamna anestezist a zâmbit – ştia deja cu ce “problemă” vin. Mi-a explicat că de data asta chiar trebuie să fiu trează. Era prea riscantă a 11a anestezie totală în patru ani. Am acceptat fără discuţii, pentru că ea era cea mai importantă. Ea, multpreadorita.

Citeşte mai departe… “Naşterea la maternitatea Cuza Vodă – Iaşi”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...