Ce alegem: bonă sau creşă?

Oricât de mult ne-ar plăcea şi ne-am dori să fim lângă puii noştri zi de zi, să îi vedem crescând în fiecare secundă, să le fim aproape, iată că vine un moment  în care trebuie să ne întrebăm: ce alegem: bonă sau creşă? Ce ar fi mai potrivit pentru copilul meu? Bineînţeles, se acceptă şi varianta bonă sau grădiniţă, însă noi suntem în stadiul de creşă, aşa că despre asta vă invit să povestim azi.

Domnişoara Fundiţă are aproape un an şi şase luni, iar eu trebuie să intru înapoi în câmpul  muncii. Nu mai este mult, timpul zboară mult prea repede, am fetiţă mare… şi am început să mă gândesc la ce ar fi mai potrivit pentru ea. Vreau ca acomodarea să fie lină, fără grabă. La noi nu se pune problema de bunică, x, y care să stea cu ea. Dimpotrivă, eu am crescut-o până acum. După naştere am avut parte de zile luuungi în care nu suna telefonul deloc, nimeni nu mă întreba dacă am mâncat ceva, dacă mai pot, dacă am nevoie de ajutor… Mă gândesc că poate a fost mai bine aşa, pentru că măcar am fost scutită de discuţii gen “de ce nu o îmbraci aşa”, “de ce o ţii numai în braţe”, “de ce nu îi dai ceai” – ştiţi voi, “de ce”-uri” stupide. M-am descurcat cum am putut şi uite că am supravieţuit. Nu despre asta era vorba, ci ca idee: în niciun caz nu am rude care să mă ajute cu ea, pică din start soluţia asta. Aşadar, singura opţiune ar fi o terţă persoană – o bonă – sau introducerea în colectivitate. Fiecare are plusuri şi minusuri!

Aşadar: Ce alegem: bonă sau creşă?


foto
Citeşte mai departe… “Ce alegem: bonă sau creşă?”

Aventurile domnişoarei Fundiţă: la cumpărături

În ultima săptămână ne-am creat un obicei nou: mergem să luam pâine dimineața. Nu pentru că am mânca neapărat, ci pentru că avem pretext să luam pulsul zonei pe răcoare. Pentru că da, ne și plimbăm 10-15 minute.
Eiii, și în dimineața despre care vreau să vă povestesc, mergem la pâine. Ca de obicei, coadă: vreo zece persoane înaintea mea. Dar nu e bai: Domnișoara Fundiță e bine dispusă și are și o jucărie la ea. Se uită încolo-încoace, stăm la rând. Când mă observă un domn:
-Vaaai, mii de scuze, nu v-am văzut cu copilul! Poftiți în față!
Îi zâmbesc, îi mulțumesc și îi spun că nu e nevoie: fetița are jucărie, e odihnită, nu ne grăbim. Insistă. Îi spun din nou că dacă era ea agitată aș fi acceptat, dar așa, chiar e ok, mulțumesc din suflet.
Vine și mă ia de braț și mă duce în față (între timp venise rândul lui să fie servit, deci al meu).


sursa foto
Citeşte mai departe… “Aventurile domnişoarei Fundiţă: la cumpărături”

Cinci momente în care mi-am spus că am fetiță mare

Uneori mă uit la domnișoara Fundiță și mă gândesc că niciodată nu o voi mai vedea așa de mică precum e acum. Cât a fost bebeluș mic-mic mi-am dorit să crească mai repede, ca să pot să respir și eu un pic. Să pot să mă înțeleg cât de cât cu ea, să meargă, să asculte, să facă, să dreagă. Și-acum aș vrea să fie iar mică, numai ochișorii de ea, ca să o țin mult, mult, mult și strâns în brațe. Ce ironie, nu?

Și stau și o privesc și observ cum se schimbă de la zi la zi. Înflorește, râde din ce în ce mai colorat și își conturează personalitatea. Îi crește perișorul blond și acum îi pot prinde un soi de moț haios în vârful capului. Şi are deja opt dinţişori


sursa foto
Citeşte mai departe… “Cinci momente în care mi-am spus că am fetiță mare”

De ce plâng bebeluşii?

De ce plâng bebeluşii? De ce îi apucă aşa, dintr-odată şi plâng atât de rău? Oare ce îi supără? Îi doare ceva? Vor să fie schimbaţi? Le e cald? Le e un pic frig? Sau poate că le bate soarele fix în ochi şi asta le displace? Nu îi strânge cumva pantalonaşul? Or fi mâncat destul? Le e sete?… Şi întrebările se tot succed în capul unei proaspete mămici puse faţă în faţă cu bebeluşul ei. Bebeluş care – şoc şi groază – plânge!

După ce am născut, unul dintre medici a venit în cameră şi ne-a făcut un mic “instructaj”. Printre altele, spunea că dacă bebeluşul e schimbat, mâncat şi schimbat şi totuşi plânge, să îl lăsăm să facă plămâni. Nu am fost din start de acord cu acest lucru. Pur şi simplu, în tot amalgamul acela de femeie care tocmai a născut, nu mi-a plăcut cum sună ce auzeam. Mai mult decât intuiţie, cred cu tărie că bebeluşii nu plâng degeaba. Din punctul meu de vedere, e normal ca bebeluşii să plângă, însă o fac dintr-un anume motiv. Şi o să vă povestesc mai multe despre asta.


sursa foto
Citeşte mai departe… “De ce plâng bebeluşii?”

Şi sărbătorita primeşte… o palmă peste ochi

Se făcea că aveam câţiva ani şi cunoşteam în bloc o familie cu două fetiţe mai în vârstă un pic decât mine: una mai mare cu doi ani, cealaltă cu aproape patru. Şi fiind şi prieteni de familie, ne intersectam destul de des şi petreceam mult timp împreună. De aceea îmi amintesc că la fiecare aniversare a lor, dar de fiecare dată, sărbătorita primea, pe lângă cadouri, şi… o palmă peste ochi. Nu îmi amintesc exact contextul, bănuiesc că făcea “prostii” sau “era obraznică”, însă îmi amintesc clar sunetul şi liniştea de după corecţia aplicată. De obicei ne adunam cam cinci-şase copii şi toţi încremeneam după episodul acesta. Parcă simţeam eu umilinţa de a fi lovit în faţa prietenilor tăi de joacă (serios, de ce naiba trebuiau să o facă  – şi mai ales fix în faţa noastră?) şi în interiorul meu vociferam şi fierbeam. Mă întristam şi mă enervam, aş fi vrut să le spun că nu e frumos ceea ce faceţi, dragi părinţi, nu mai faceţi asta, nu rezolvaţi nimic… ne înspăimântaţi şi pe noi, şi pe ele, ne speriaţi, ne faceţi rău. De asta am venit aici? Asta merită Mimi de ziua ei? Păi nu era vorba de tort de ciocolată, de desene animate urmărite la video cum n-am eu acasă şi de multă joacă? Dar eram doar un copil, dacă mi-o luam şi eu? Nu ziceam nimic. Doar plimbam ochii de la ei la ele, de la ele la ei. Şi între noi.

Nu mai stăteam la tort, ci plecam sub diferite pretexte în holul mare, placat cu lambriu. Sunt un om al imaginilor, mi-l amintesc perfect. Mă chinuiam să îmi iau hăinuţa din cuierul înalt şi să îmi pun papucii.

sursa foto

Citeşte mai departe… “Şi sărbătorita primeşte… o palmă peste ochi”

Şase lucruri pe care nu le făceam înainte de a naşte

Nu ştiu la voi cum e, însă la mine totul s-a cam schimbat după ce am născut. Departe dimineţile cu miros de cafea proaspăt măcinată, cu leneveală şi croissante, departe nopţile de dans până răsare soarele. Toate s-au schimbat (şi nu pot să spun că îmi lipsesc foarte mult unele dintre obiceiurile de dinainte de copilaş), aşa că azi vreau să vă povestesc despre şase lucruri pe care nu le făceam înainte de a naşte.

Şase lucruri pe care le fac de când s-a născut bebeluşul

sursa foto

După ce am născut…

1. Mă culc în fiecare seară după ora 00. De îndată ce adoarme fetiţa, nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi. Să strâng jucăriile lăsate de ea peste tot? Să fac un pic curat în bucătărie? Să gătesc ceva? Să mă joc un pic cu pisica? Să scriu un articol? Să mai lucrez un pic la rochiţa pe care vreau să i-o fac? Cum-necum, mă prinde ora 00 (acum de exemplu e 01.30). Poate că şi înainte mă culcam la ore din acestea, dar doar pentru că aşa aveam chef. Mă uitam la seriale, ieşeam pe la terase, lungeam discuţii…

2. La polul opus, mă trezesc la şapte-opt în fiecare dimineaţă, indiferent de ora de culcare. Opt cu indulgenţă – dacă i se face milă domnişoarei Fundiţă. Uneori o mai păcălesc şi mai doarme o jumătate de oră. Alteori s-a ridicat în funduleţ şi s-a dat jos din pat direct. Gata, începe distracţia! Fuga la baie pentru spălat pe dinţi, cu ea atârnând de picioarele mele, cu periuţa ei în mânuţă, şi apoi în bucătărie, ca să pregătim micul dejun.

Citeşte mai departe… “Şase lucruri pe care nu le făceam înainte de a naşte”

De ce își îndulcesc bunicii nepoțeii?

Un studiu publicat în Jurnalul Internațional al Obezității, realizat pe copii cu vârste între 9 luni și 3 ani, susține un fapt îngrijorător.  Bunicii au un rol important în creșterea procentului de copii supraponderali. Statisticile susţin că un procent de 15% mai mulți copii supraponderali atunci când bunicii au rol de îngrijitori part-time și 34% când bunicii sunt cei care se ocupă de nepoți full – time.

După ce reușim să ne scuturăm de revolta care o trezește în noi această cercetare, de ca și cum nu aveam suficiente conflicte cu părinții noștri, rămânem cu întrebări firești. Ce se întâmplă totuși cu bunicii? Așa erau și ai noștri și nu ne-am dat seama? Sau părinții noștri sunt inconștienți, ignoranți ori pur și simplu dezinteresați în ceea ce privește alimentația nepoților lor? Eu cred că e mult mai mult decât ne lasă revolta să vedem și să înțelegem.

În căutarea cauzelor, m-am oprit cu gândul în copilăria mea, derulând din amintirele mele cu bunicii. Multe dintre ele implică mese copioase. Sărbători,  aniversări,  reuniuni de familie … toate se petreceau în jurul unei mese, pentru care bunicii depuneau mult efort. Un alt studiu arată că bunicii materni sunt mult mai implicați in viața nepoților decât cei paterni. Ai noștri n-au făcut excepție. Mesele în familie erau vesele, pline cu bucate alese și pentru un copil nu friptura devenea memorabilă, chiar dacă era nemaipomenită,  ci desertul. Dulciurile făcute de bunici erau cele mai bune și cele mai așteptate.

Citeşte mai departe… “De ce își îndulcesc bunicii nepoțeii?”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...