Ce mănâncă bebeluşul meu: sărăţele cu dovleac copt şi seminţe

Acum vreo două săptămâni vă povesteam despre un maaaare dovleac pe care l-am luat de la mama din grădină. Păi dacă e toamnă, toamnă aurie să fie! Nu se poate fără gutui amărui (cu puf galben ca de pui), fără nuci, fără prune, fără dovleac… Şi uite-aşa m-am procopsit cu un dovleac plăcintar cu care mai apoi mi-am dat seama că nu prea ştiu ce să fac! Prima idee: l-am tăiat felii, am pus muuultă scorţişoară şi nucşoară pe el şi l-am băgat la cuptor pentru vreo oră, la foc domol.
Buuun! Am dat gata câteva felii. Dar ce fac cu restul? Mi-a venit în gând o reţetă de sărăţele cu cartof dulce (deci ştiam deja textura şi rezultatul) şi am zis că gata, adaptez.
Aşa că azi gătim sărăţele cu dovleac copt şi seminţe!

Sărăţele cu dovleac copt şi seminţe/sărăţele cu cartof dulce
Citeşte mai departe… “Ce mănâncă bebeluşul meu: sărăţele cu dovleac copt şi seminţe”

De ce plâng bebeluşii?

De ce plâng bebeluşii? De ce îi apucă aşa, dintr-odată şi plâng atât de rău? Oare ce îi supără? Îi doare ceva? Vor să fie schimbaţi? Le e cald? Le e un pic frig? Sau poate că le bate soarele fix în ochi şi asta le displace? Nu îi strânge cumva pantalonaşul? Or fi mâncat destul? Le e sete?… Şi întrebările se tot succed în capul unei proaspete mămici puse faţă în faţă cu bebeluşul ei. Bebeluş care – şoc şi groază – plânge!

După ce am născut, unul dintre medici a venit în cameră şi ne-a făcut un mic “instructaj”. Printre altele, spunea că dacă bebeluşul e schimbat, mâncat şi schimbat şi totuşi plânge, să îl lăsăm să facă plămâni. Nu am fost din start de acord cu acest lucru. Pur şi simplu, în tot amalgamul acela de femeie care tocmai a născut, nu mi-a plăcut cum sună ce auzeam. Mai mult decât intuiţie, cred cu tărie că bebeluşii nu plâng degeaba. Din punctul meu de vedere, e normal ca bebeluşii să plângă, însă o fac dintr-un anume motiv. Şi o să vă povestesc mai multe despre asta.


sursa foto
Citeşte mai departe… “De ce plâng bebeluşii?”

Şi sărbătorita primeşte… o palmă peste ochi

Se făcea că aveam câţiva ani şi cunoşteam în bloc o familie cu două fetiţe mai în vârstă un pic decât mine: una mai mare cu doi ani, cealaltă cu aproape patru. Şi fiind şi prieteni de familie, ne intersectam destul de des şi petreceam mult timp împreună. De aceea îmi amintesc că la fiecare aniversare a lor, dar de fiecare dată, sărbătorita primea, pe lângă cadouri, şi… o palmă peste ochi. Nu îmi amintesc exact contextul, bănuiesc că făcea “prostii” sau “era obraznică”, însă îmi amintesc clar sunetul şi liniştea de după corecţia aplicată. De obicei ne adunam cam cinci-şase copii şi toţi încremeneam după episodul acesta. Parcă simţeam eu umilinţa de a fi lovit în faţa prietenilor tăi de joacă (serios, de ce naiba trebuiau să o facă  – şi mai ales fix în faţa noastră?) şi în interiorul meu vociferam şi fierbeam. Mă întristam şi mă enervam, aş fi vrut să le spun că nu e frumos ceea ce faceţi, dragi părinţi, nu mai faceţi asta, nu rezolvaţi nimic… ne înspăimântaţi şi pe noi, şi pe ele, ne speriaţi, ne faceţi rău. De asta am venit aici? Asta merită Mimi de ziua ei? Păi nu era vorba de tort de ciocolată, de desene animate urmărite la video cum n-am eu acasă şi de multă joacă? Dar eram doar un copil, dacă mi-o luam şi eu? Nu ziceam nimic. Doar plimbam ochii de la ei la ele, de la ele la ei. Şi între noi.

Nu mai stăteam la tort, ci plecam sub diferite pretexte în holul mare, placat cu lambriu. Sunt un om al imaginilor, mi-l amintesc perfect. Mă chinuiam să îmi iau hăinuţa din cuierul înalt şi să îmi pun papucii.

sursa foto

Citeşte mai departe… “Şi sărbătorita primeşte… o palmă peste ochi”

Şase lucruri pe care nu le făceam înainte de a naşte

Nu ştiu la voi cum e, însă la mine totul s-a cam schimbat după ce am născut. Departe dimineţile cu miros de cafea proaspăt măcinată, cu leneveală şi croissante, departe nopţile de dans până răsare soarele. Toate s-au schimbat (şi nu pot să spun că îmi lipsesc foarte mult unele dintre obiceiurile de dinainte de copilaş), aşa că azi vreau să vă povestesc despre şase lucruri pe care nu le făceam înainte de a naşte.

Şase lucruri pe care le fac de când s-a născut bebeluşul

sursa foto

După ce am născut…

1. Mă culc în fiecare seară după ora 00. De îndată ce adoarme fetiţa, nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi. Să strâng jucăriile lăsate de ea peste tot? Să fac un pic curat în bucătărie? Să gătesc ceva? Să mă joc un pic cu pisica? Să scriu un articol? Să mai lucrez un pic la rochiţa pe care vreau să i-o fac? Cum-necum, mă prinde ora 00 (acum de exemplu e 01.30). Poate că şi înainte mă culcam la ore din acestea, dar doar pentru că aşa aveam chef. Mă uitam la seriale, ieşeam pe la terase, lungeam discuţii…

2. La polul opus, mă trezesc la şapte-opt în fiecare dimineaţă, indiferent de ora de culcare. Opt cu indulgenţă – dacă i se face milă domnişoarei Fundiţă. Uneori o mai păcălesc şi mai doarme o jumătate de oră. Alteori s-a ridicat în funduleţ şi s-a dat jos din pat direct. Gata, începe distracţia! Fuga la baie pentru spălat pe dinţi, cu ea atârnând de picioarele mele, cu periuţa ei în mânuţă, şi apoi în bucătărie, ca să pregătim micul dejun.

Citeşte mai departe… “Şase lucruri pe care nu le făceam înainte de a naşte”

Ce mănâncă bebeluşul meu: chifteluţe de dovlecei la cuptor

Chifteluţele de dovlecei îmi amintesc de copilărie. Numai că atunci erau dulci, aveau zahăr vanilat, erau prăjite în ulei şi mâncate pe îndelete, în zi de sărbătoare. La asta m-am gândit când am fost ultima oară în piaţă şi am văzut dovlecei pe tarabe. Aşa că am luat şi eu, cu gândul să fac ceva bun pentru domnişoara Fundiţă.

Fiind încă bebeluş, nu se punea problema de zahăr sau de prăjit. Aşa că am inventat o reţetă atât de gustoasă, încât după ce s-au răcit un pic, chifteluţele de dovlecei au dispărut cât ai spune… dovlecel!

Ce mănâncă bebeluşul meu: chifteluţe de dovlecei la cuptor
Citeşte mai departe… “Ce mănâncă bebeluşul meu: chifteluţe de dovlecei la cuptor”

Naşterea la Medicover Bucureşti

David a decis să vină pe lume într-o zi de aprilie (pe 30 aprilie 2015, mai exact), la maternitatea Medicover din Bucureşti. De fiecare dată când trecem pe lângă sediul Medicover, spunem râzând că este hotelul nostru de cinci stele. Asta a fost prima impresie, cu ea am şi plecat.

Cum este naşterea la spitalul Medicover din Bucureşti? Cum a decurs? Vă povestesc imediat! Eu am ales să nasc natural şi m-am pregătit pentru asta încă de când eram însărcinată în patru luni. Am mers cu regularitate la un centru unde am făcut gimnastică perineală, pilates, yoga. Pe 29.04.2015, pe la 3 după amiază, am început să am contracţii. Le-am cronometrat şi am sunat-o pe Vania Limban, moaşa care mi-a fost alături în perioada sarcinii. Cu foarte mare lejeritate, îmi spune: „-Probabil că vei naşte la noapte sau mâine dimineaţă!”. Mie mi se părea incredibil! Adică… nu mai puteam de nerăbdare să îmi cunosc puiul, dar chiar aşa, în câteva ore???


sursa foto
Citeşte mai departe… “Naşterea la Medicover Bucureşti”

De ce își îndulcesc bunicii nepoțeii?

Un studiu publicat în Jurnalul Internațional al Obezității, realizat pe copii cu vârste între 9 luni și 3 ani, susține un fapt îngrijorător.  Bunicii au un rol important în creșterea procentului de copii supraponderali. Statisticile susţin că un procent de 15% mai mulți copii supraponderali atunci când bunicii au rol de îngrijitori part-time și 34% când bunicii sunt cei care se ocupă de nepoți full – time.

După ce reușim să ne scuturăm de revolta care o trezește în noi această cercetare, de ca și cum nu aveam suficiente conflicte cu părinții noștri, rămânem cu întrebări firești. Ce se întâmplă totuși cu bunicii? Așa erau și ai noștri și nu ne-am dat seama? Sau părinții noștri sunt inconștienți, ignoranți ori pur și simplu dezinteresați în ceea ce privește alimentația nepoților lor? Eu cred că e mult mai mult decât ne lasă revolta să vedem și să înțelegem.

În căutarea cauzelor, m-am oprit cu gândul în copilăria mea, derulând din amintirele mele cu bunicii. Multe dintre ele implică mese copioase. Sărbători,  aniversări,  reuniuni de familie … toate se petreceau în jurul unei mese, pentru care bunicii depuneau mult efort. Un alt studiu arată că bunicii materni sunt mult mai implicați in viața nepoților decât cei paterni. Ai noștri n-au făcut excepție. Mesele în familie erau vesele, pline cu bucate alese și pentru un copil nu friptura devenea memorabilă, chiar dacă era nemaipomenită,  ci desertul. Dulciurile făcute de bunici erau cele mai bune și cele mai așteptate.

Citeşte mai departe… “De ce își îndulcesc bunicii nepoțeii?”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...