Sunt o mamă rea – partea I

-Sunt o mamă rea, deci. Mhm. Bine. Aşa crezi dumneata. Numai că ceea ce gândeşti sau crezi despre mine chiar nu mă interesează, pentru că oricum, acum am altceva mult mai important de făcut. Fundiţă…

Asta mi-am spus în gând după ce un nene a demarat în trombă de lângă noi, aruncând câteva vorbe nu tocmai plăcute atât la adresa mea, dar şi la a copilului meu. Fără ca noi să îi fi făcut absolut – pun accent pe absolut nimic.

Cum am ajuns în situaţia asta, de ce mi-a spus cineva că sunt o mamă rea? Uite-aşa: se făcea că eram cu domnişoara Fundiţă pe la ora 19 pe trotuarul unei străduţe cu sens unic, venind de la creşă . Era destul de obosită şi nu am vrut să o mai duc în braţe – pe de o parte nici nu mai puteam, pe alta cred că e cazul să mai meargă şi pe jos, mai ales că mai aveam foarte puţin până la bloc. Pe lângă aceste două “dureri”, am refuzat să îi dau drumul la mână, pentru că urma să traversăm în curând – asta a fost probabil bomboana de pe colivă. Nici una, nici două, s-a desprins de mâna mea, s-a trântit în fund şi a început să răcnească. Să se tăvălească, să plângă cu două rânduri de lacrimi, să orăcăie – spuneţi-i cum vreţi voi. Un tantrum în adevăratul sens al cuvântului, dacă e să folosim un cuvânt la modă.


foto

Am coborât la nivelul ei, i-am explicat că nu se poate să o las singură pe stradă, pentru că trec maşini şi o pot lovi. Şi că un buf îi poate face buba (am folosit cuvinte înţelese de ea, punându-i în evidenţă cauza şi efectul faptelor ei). I-am spus că îi înţeleg supărarea, ştiu că e fetiţă mare acum (că doar îi zic asta mereu), însă când e vorba de siguranţa ei, nu stăm la discuţii. Pe trotuar aşa îngust sau când traversăm strada mă ţine de mână. Nu, nu stăm la discuţii. Nu, degeaba plângi, de mână sau nu mai plecăm nicăieri. Jale mare în continuare, răcnete, frustrare concretizată. Nu-i nimic, nu ne grăbeşte nimeni, am lăsat-o să se exteriorizeze.

Numai că văd o maşină oprindu-se. Coboară cineva, iar în acest timp, aud şi geam din dreptul şoferului coborând, iar din maşină, ne strigă:

-Dă copilul ăsta rău la mine! Dă-l să-l iau eu!

I-am spus că mă descurc, mulţumesc şi nu i-am mai dat atenţie. Dar de unde, l-am mai simţit acolo privindu-ne preţ de alte câteva minute, aşa că el a continuat:

-Ţi se urcă în cap, cucoană, dă-i una, ce tot stai atât la discuţii? Copile, nu mai urla atât că mă dau jos la tine!

Măi oameni buni. Deci ca să înţelegeţi, eu am acceptat că fetiţa mea e supărată, am lăsat-o să se descarce, nu am ţipat la ea, ci i-am explicat cu binişorul, şi vine un străin şi ţipă la ea. Dar nu numai la ea, ci şi la mine! I-aş fi zis vreo două, însă am decis să nu mă pun la mintea lui (ce exemplu i-aş fi dat domnişoarei Fundiţă, dacă ţipam şi eu?) şi l-am ignorat. L-am ignorat ca şi cum ai ignora un copac – deşi la un copac te mai uiţi, că te bucură verdele frunzelor lui sau florile.

A demarat în trombă şi în timp ce închidea geamul, am auzit eticheta: “-Vai de capul tău, eşti o mamă rea!”. Sunt o mamă rea. Acelaşi lucru l-a bolborosit şi femeia care coborâse – ea încă se uita ca la spectacol la noi.

Domnişoara Fundiţă a mai fost supărată încă vreo 10 minute după ce am ajuns în casă, însă în final, i-a trecut (cum altfel?). După furtună apar mereu soarele şi curcubeul, aşa că ne-am iubit, i-am făcut băiţă şi a adormit chiar repejor în seara aceea.

V-am scris asta din două motive. Unu: şi copilul meu se dă cu fundul de pământ uneori, iar asta e perfect normal. Un tantrum nu e ceva de speriat, nu e sfârşitul lumii. Au fost şi vor mai fi astfel de momente tensionate. O să încercăm să le depăşim cum ne duce capul mai bine. Pe noi, pe cei care o cunoaştem şi îi suntem alături. M-aş mira ca un străin să poată face mai mult decât mine în astfel de momente. Poate dacă e Minnie…
Şi doi: dacă vedeţi o astfel de scenă, nu mai compătimiţi, nu mai daţi ochii peste cap, nu vă mai daţi preţioşi, nu mai săriţi cu exemple “copilul meu niciodată…”, nu ţipaţi la copil, nu îl ameninţaţi cu bătaia sau cu luatul ăsta. Da, ştiu, e neplăcut să îţi ţipe un copil în cap, fie el al tău sau nu, însă c’est la vie, la comedie, aşa sunt copiii! Şi voi aţi fost la fel!
Nu mai etichetaţi nici copilul, nici mama, nici tatăl, nici pe nimeni. Vedeţi-vă de treaba voastră, de drumul vostru. Dacă nu aveţi nimic bun de zis – poate un “-Ştiu cum e, şi copilul meu făcea la fel! O să fie mai bine odată cu vârsta” sau poate un “Vă pot ajuta cu ceva?” dacă vreţi neapărat, deşi pe noi nu ne-ar fi ajutat – pur şi simplu treceţi mai departe.

Eu una nu m-am simţit cu nimic afectată de remarca domnului respectiv – probabil dacă mă durea sau îmi păsa, mă frământam şi nu mai ştiam cum să ascund episodul. Dar poate altcineva va pune la suflet… Nu?

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *