Naşterea la maternitatea Polizu – Bucureşti

Am născut la maternitatea Polizu din Bucureşti de două ori, în 2014 şi 2016, vara. Bagajul l-am avut pregătit de prin săptămâna 30 la prima sarcină, iar la a doua de prin săptămâna 36-38. Am preferat să am de toate cu mine ca să nu fiu nevoită să chem pe cineva să îmi aducă… repede.

Voi începe prin a vă spune ce a conţinut bagajul meu de spital. Am avut aşa: trei cămăşi de alăptat (imediat după naştere mama transpiră mult şi trebuie să se schimbe des), un prosop mediu pentru corp şi unul mai mic pentru faţă şi mâini pe care îl ţineam la îndemână, elastic de păr, săpun lichid (unul mai folosit din care a rămas puţin în recipient, ca să nu car eu greutate mare), un şampon şi un gel de duş (luate din hoteluri de-a lungul timpului), perie de păr, patru-cinci perechi de chiloţi, tampoane de noapte (absorb mai bine), vată am cât două palme, deodorant cu sau fără parfum, de care suportaţi voi (însă ideal este fără parfum, pentru ca bebe să vă miroase pe voi, nu parfumul), încărcătorul pentru telefon şi o revistă ca să mai schimb ritmul celor trei zile de spitalizare.

În ceea ce priveşte bagajul pentru bebeluş, am avut scutece (10-15 bucăţi sunt arhisuficiente), 3-4 body-uri (eu am avut nevoie doar de body-uri pentru că am născut vara, însă voi puteţi lua haine mai groase. Atenţie, în spital e foarte cald chiar şi iarna). Am mai avut şerveţele umede şi un prosop mic (eu am preferat să spăl bebeluşii cu apă decât să folosesc şerveţele umede). Dacă doriţi să puneţi cercei fetiţelor, luaţi-i şi pe ei în bagaj.


foto

În sala de travaliu/naştere de la spitalul Polizu am avut şi o pungă cu 4-5 sticle de apă plată de 0.5, ceva de mâncare (o banană, o ciocolată mică), un chilot, vata de care v-am spus mai sus, dosarul medical, cartea de identitate, telefonul şi portofelul. În sală veţi lua doar această plasă, cele două (pentru voi şi pentru bebe) rămânând la însoţitor (mamă, soţ, prietenă).

Maternitatea de la Spitalul Polizu arată decent – nu e ca la privat, dar e curat şi se spală pe jos zilnic (cel puţin, baia şi camerele). Eu am stat într-o cameră cu două paturi. La prima naştere la maternitatea Polizu am avut baie în cameră, la a doua, nu. Unele camere au aer condiţionat, unele au televizor.

La prima naştere am ajuns la spital la dilataţie 9, travaliul l-am făcut acasă cu soţul. Făcusem un curs Lamaze foarte bun înainte şi ştiam cam ce mă aşteaptă, deşi mi-am dat seama târziu că sunt în travaliu. De fapt, soţul m-a informat. În noaptea respectivă, nu am fost eu… cred că au murit câţiva neuroni la începutul travaliului şi hormonii acţionau întru atenuarea durerii (ceea ce este normal). Acasă am avut mai multe scaune astfel încât nu s-a pus problema clismei (nu ştiu dacă aş fi acceptat sau nu… nu mi-ar fi plăcut să împing să iasă copilul şi să am surpriză să iasă altceva, dar nici nu am făcut vreo clismă în viaţa mea). Travaliul a început la ora 19.40 cu prima contracţie foarte dureroasă, eram în maşină şi a trebuit să oprească soţul imediat pentru că mă durea mai rău din cauza mişcării. Apoi după ora 22 au început mai serios. Poziţiile pe care le învăţasem chiar m-au ajutat; mă simţeam bine când stăteam ghemuită pe pat pe partea dreaptă sau pe toaletă unde mai eliberam din presiune. Am stat pe întuneric toată noaptea, aveam doar lumina de afară, cât să văd prin casă.

Soţul adormea în pauzele dintre contracţii şi când aveam contracţii îl strângeam taaaaare de mână. Eu nu am ştiut ce forţă am, ulterior mi-a spus el că a rămas cu o durere de mână preţ de câteva zile! Dar a fost acolo pentru mine, aşa că are o bilă albă. Pe la trei dimineaţa am simţit că a căzut dopul gelationos. Al meu soţ deja începuse să îmi spună că sunt în travaliu şi vă voi naşte şi monitoriza contracţiile. Eu am zis că nu e aşa dureros (era, dar credeam că va fi mai rău) şi mai stau până dimineaţă ca să îl sun pe doctor. Pur şi simplu nu voiam să îl deranjez noaptea. Pe la 3.30 mă convinsesem însă că e serioasă treaba şi am sunat medicul care a spus să mă duc la spital şi să fiu liniştită, ceea ce am şi făcut. Foarte zen, l-am rugat pe soţ să îmi pună apa la pachet, portofelul şi telefonul, timp în care eu m-am spălat puţin şi am plecat. Asta a însemnat că am plecat cam peste o oră. Deja timpul între contracţii era mai mic, deci aveam puţin timp la dispoziţie să gândesc şi să mai şi acţionez. Drumul de 10 minute l-am făcut în 30, pentru că la fiecare contracţie trebuia să oprească maşina. Pe la 5-5:30 am ajuns la spital la camera de gardă, unde a venit medicul de gardă care m-a văzut şi i-a spus infirmierei să mă ducă sus. Nu am întrebat ce dilataţie aveam. Voiam doar să ajung într-un pat. Ajunsă la etaj, am auzit: dilataţie 9, hai că naşte!


foto

Perfect, mai am puţin! Le-am dat moaşelor indicaţii preţioase despre cum să mă ajute şi curând am fost pe masa de naşteri. Am fost mândră de mine că am născut natural (vaginal, nemedicalizat, fără anestezie), dar cu o epiziotomie din păcate. Dar a fost bine cusută, astfel încât până seara stăteam în fund lejer. Ora 06.30, mândra mea de 4.050 gr s-a născut la 41 de săptămâni. A fost alăptată începând cu ora 10 când mi-au adus-o în salin şi de atunci am fost nedespărţite.

Medicul cu care am născut a fost cel de gardă, medicul meu din motive obiective pe care le ştiam de când am hotărât să îmi urmărească sarcina, nu a ajuns decât după ce am născut. Asistentele m-au ajutat să alăptez, deşi eu ştiam teoretic ce am de făcut. Nu am auzit că nu am lapte sau că vine greu pentru că vine cu trenul sau că e cald sau mai ştiu eu ce alte bazaconii.

A doua experienţă a fost doi ani mai târziu, travaliu început seara pe la ora 20, acasă. A doua zi făceam 42 de săptămâni, treaba era serioară, nici nu voiam să aud de cezariană, pentru că auzisem eu că la a doua naştere, lucrurile merg mai uşor. La primele contracţii am zis că e de bine, că voi naşte a doua zi dimineaţă probabil. Soţului şi mândrei le lăsasem de mâncare, el se pricepe să facă orice, aşa că din punctul acesta de vedere eram liniştită. Travaliul mergea şi nu prea, durerile nu erau deloc mari aşa cum le aşteptam, mai aţipeam, maid urea, dar ceva îmi spunea că lucrurile nu vor merge aşa cum mă aşteptam eu. S-a făcut dimineaţă, voiam să plec până urma să se trezească fetiţa cea mare, fiindu-mi teamă că va plânge când voi pleca, dar a fost ok. Între timp a ajuns mama care urma să stea cu ea până când se întorcea soţul. S-a trezit fetiţa, am alăptat-o şi i-am zis că mă duc la maternitate şi că ne vedem peste trei zile când mă voi întoarce cu surioara ei. I-am explicat că ea va sta cu bunica şi cu tati şi că se vor distra. A fost foarte matură la un an şi unsprezece luni!


foto

Am plecat spre spital, am ajuns, iar la camera de gardă mi-au spus că am dilataţie 2. A fost momentul în care m-am temut că îmi vor băga în venă tot felul de substanţe care să mă grăbească sau mai rău, că vor apela la cezariană. Medicul care m-a urmărit a venit la un moment dat, ştia de când a început travaliul şi a spus să aşteptăm. L-am rugat să mă decupleze de la monitoare ca să stau în picioare, să mă plimb, să ajut travaliul. Aşa s-a întâmplat, însă fără efect: travaliul nu avansa. Pe la ora 9 mi-a rupt membraneşe. Am zis că de acum nu mai avea cum să nu mai crească dilataţia. Ei bine… creştea foarte greu. Din păcate, pe la ora 12-13 (deja nu mai gândeam clar, eram destul de obosită), am primit oxy pe venă şi încă un lucru (nu îmi mai amintesc ce anume). Ştiu că mi-au spus, de fapt m-au întrebat dacă să bage sau nu (am apreciat că pe lângă că m-au informat, mi-au cerut acordul. Mi se par semne de normalitate). Acela a fost momentul în care am simţit îngrozitor de dureros travaliul, începeau să fie contracţiile mai puternice şi mai dese, însă fiind ajutat (sau provcat) din exterior, corpul nu a ştiut să trimită şi hormonii aferenţi că să nu simt durerea aşa rău. Luasem standerul de perfuzii şi îl strângeam cu toată forţa, privirea era deja înceţoşată, durerile din ce în ce mai mari. Moaşele (două şa număr) le-am pierdut destul de repede, pentru că le chemam să le strâng de mână şi probabil forţa era foarte mare, aşa că la un moment dat nu au mai venit. Dar a venit o infirmieră mică şi pricăjită care a stat lângă mine (fără să îi dau ceva, nici nu mă puteam gândi la aşa ceva în momentele acelea) şi pe ea  o strângeam de mână, simţind o eliberare.


foto

După probabil o oră de dureri crunte, simţeam nevoia să împing, ştiam cum, îmi simţeam bine corpul neavând anestezie. Şi am împins: corpul asta îmi spunea. Am strigat pe cineva spunând că voi naşte, medicul meu era pe drum, dar a intrat alt medic care cumva a fost flegmatic spunând că nasc cu durere şi fără anestezie. Nu m-a interest, am apreciat că a zis să împing şi că a fost acolo să vadă. Le-a spus moaşelor să mă urce pe masa că nasc, m-am urcat şi din nou am simţit nevoia să împing. Am împins, a venit medicul meu, şi la a doua contracţie copilul a ieşit.

Am ştiut de la prima sarcină să împing correct fără sfaturile moaşelor, aşa că mândra mea a ieşit repede. Ora 14:30, 3090 gr, săptămâna 42. De data asta, pentru că aveam o relaţie apropiată cu medicul şi cunoscând dorinţele mele, mi-a pus-o pe piept, am ţinut-o în braţe, a amânat tăierea cordonului ombilical. Nu a făcut epiziozomie, deşi m-am rupt puţin (a fost nevoie de două suture). M-au mutat într-o sală post travaliu unde mi-au adus-o destul de repede, a mâncat mult, corect, şi cu multă dragoste. Din nou alăptam un nou născut.

Am ajuns în salon, alt salon faţă de prima data, cu aer condiţionat, dar fără toaletă. Nu m-a deranjat, pentru că ştiam că stau încă două zile şi cel mai important era că stau cu copilul în camera. Mâncarea a fost rezonabilă, dimineaţa un ceai foarte bun (eu nu beau de obicei ceai), pâine cu unt şi caşcaval. La prânz o ciorbă chioară, dar cu gust şi felul doi, iar seara ceva acceptabil. Nu e mâncarea chiar proastă, necomestibilă, însă nu e de fiţă. Cele care fac spălături sunt delicate, nu există durere sau disconfort. Eu le-am dat câte ceva tuturor celor care m-au ajutat după ce au terminat treaba, însă se purtau la fel cu toată lumea. Medicul cu care am născut a ieşit la pensie, nu îi voi da numele, dar îi voi mulţumi toată viaţa că a aşteptat cât a fost sigur pentru noi ca să pot naşte vaginal, că nu m-a supramedicalizat şi supra-analizat, chestiuni care se întâmplă tot mai des şi cu care eu una nu sunt de acord. Până la urmă este vorba despre a găsi medicul cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă. Probabil medicul meu nu s-ar fi potrivit cuiva care este panicos şi vrea multe analize şi ecografii şi controale de două ori pe lună. Este un medic relaxat, iar pentru noi asta a fost cheia pentru ca şi eu să fiu liniştită pe parcursul celor două sarcini. A fost un medic care a fost de acord cu alăptatul în tandem, cu naşterea vaginală şi cu naturalul acesta de când e lumea.


foto

Recomand maternitatea Polizu din Bucureşti pentru rooming-in (dacă voiai, puteai lăsa copilul la asistent peste noapte, însă nu erai încurajată să o faci), pentru medicii profi (sunt convinsă că peste tot sunt şi buni, dar şi mai puţin perfomanţi – important e să îi găseşti pe cei cu care rezonezi, aşa cum spuneam şi mai sus), pentru încurajatul alăptării (asistentele aveau şi lapte praf pe care îl ofereau atunci când mama cerea, dar după ce încercau să le convingă pe mame că au lapte şi că nu există să nu ai lapte), pentru naşterile vaginale frecvente. Chiar dacă condiţiile sunt mai slabe decât la privat, maternitatea Polizu din Bucureşti este decentă, renovate recent, curată. Iar pentru noi a fost alegerea perfectă!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *