Naşterea la maternitatea Filantropia Bucureşti

Naşterea puiului meu de om a avut loc în dimineața de 25 martie 2016. Aşa de concentrată eram la travaliul nocturn încât am şi uitat că era mare sărbătoare, Buna Vestire. Ce-mi păsa mie de sărbătoare când eram în durerile naşterii? S-a găsit micuțul să îşi facă apariția la 5:45 într-o maternitate de stat de renume din capitală: maternitatea Filantropia.

Țin minte că am luat după mine un troler cu de toate: două pijamale pentru alăptare, absorbante speciale pentru maternitate (aveam la îndemână vata şi tifonul, dar nu mi-era deloc comod cu ele), lenjerie intimă de unică folosință, papucei, halat, produse de igienă personală, betadină pentru dezinfectarea zonei intime în caz de epiziotomie (mi-a fost de folos), prosop, lanolină pentru sâni în caz că apar răni de la alăptare. Ce mi-a lipsit şi aş fi vrut să am la îndemână e pompa electrică pentru sâni, mi-ar fi fost de mare ajutor atunci. Pentru bebe am avut scutece, body-uri întregi, gel de duş, cremă pentru iritații, ser fiziologic pentru năsuc şi ochişori, dischete demachiante (nu recomand tifonul, mi se pare prea aspru pentru pielea fină a bebeluşului). La ieşirea din spital am avut scoica auto (asta dacă mergeți cu maşina), hăinuțe pentru mediul de afară.


foto

Spitalul Filantropia arată bine, este modern, curat, condițiile sunt asemănătoare cu cele de la privat. Alte mămici care au născut la privat mi-au spus că ar fi născut la acelaşi spital ca mine dacă ştiau de el că e aşa modern.

În seara de 24 martie, la ora 22 am ajuns la maternitatea Filantropia Bucureşti cu contracții regulate care mă luau din 5 în 5 minute. Naşterea a fost naturală, fără epidurală. Am contactat medicul personal care a ajuns în jurul orei 4 dimineața. Coşmarul meu a început de la miezul nopții. Moaşa care trebuia să mă supravegheze avea chef de plimbări prin alte părți, numai în salon nu era. Înainte de internare îmi doream ca măcar mama să-mi fie alături la naştere, dar i s-a interzis accesul cu o ambiție de neînțeles. Nu a fost nimeni lângă mine. Şi aveam atâta nevoie să fie cineva… Aveam nevoie să mă țină cineva de mână, să mă mângâie pe cap, să-mi explice tot ce se întâmplă.

Nu au ținut cont nici de cerința mea de a avea însoțitor în salon, mai ales că mica mea deficiență de auz impunea prezența unei persoane apropiate care să-mi explice şi să-mi ofere sprijinul după care am tânjit ore bune. Ore infernale. M-am simțit ca un animal abandonat. Ca şi cum eram a nimănui. Suportam singură durerile crunte ale travaliului, apa s-a rupt la 3 dimineața. Îmi venea să îndoi barele de fier ale patului. Nu țipam, nu gemeam, sufeream în tăcere. Doamne, blestematul de pat numai pat nu era, ci nesuferita “capră” pe care o întâlneşti în orice cabinet ginecologic. Strigam degeaba după moaşă. Oi avea eu probleme cu auzul, dar cred că ea era surdă de-a binelea. Surdă de la atâta indiferență. Fiindcă nu mă auzea, am bătut cât de tare am putut cu pumnul în noptiera metalică de lângă pat. Nu mai puteam să urlu după ea. A venit, m-a controlat şi a avut un şoc că aveam dilatația maximă deja. Credea că dorm. Vai, ce frumos ar fi fost dacă puteam dormi! De vis!
Ce am detestat din plin a fost lipsa de respect din partea altor moaşe, altor cadre medicale pe care nu le cunoşteam şi se comportau de parcă eram o vită pe masă, nimeni nu mi-a cerut acordul dacă doresc să-mi controleze zona intimă şi altcineva în afară de medicul personal. Am simțit asta pe pielea mea ca pe un abuz psihic şi fizic. Eram tratată ca un animal la fătat, nu ca un om care merita înțelegere şi vorbe calde în timpul durerilor. Eram pentru ei probabil un animal biped care nu merita niciun dram de empatie. Medicul a venit, dar mai mult a stat în salon şi aştepta. Nu mi-a venit să cred. Ce aştepta? Să nasc singură? Hocus pocus şi buf, uite copilul, asta visa la ora aia? Moaşa mi-a administrat nişte injecții, mi-a pus branulă şi încerca să mă asiste la naştere. Inspiram, expiram, împingeam. Ce dureri crunte şi tot nu țipam, nu gemeam. Nu ştiu de ce, mă gândeam la un câmp plin cu maci. Plăpândele flori roşii îmi distrăgeau cumva atenția de la dureri. Moaşa m-a apăsat de două ori pe burtă. Eu am zis: “Nu! De ce?”. La scurt timp după acel episod, monitorul începuse să bipăie alarmant. Ceva nu era în regulă. Medicul a plecat şi l-a chemat de urgență pe şeful de secție care era de gardă în acea noapte. Am avut noroc chior cu el. E genul de doctor nesuferit, cam ca Dr. House. La început pare arogant, dar ajungi să-i mulțumeşti. M-a consultat rapid şi mă agita totul, nimeni nu explica nimic. Monitorul nu înceta cu beep-urile. Moaşa mi-a zis pe fugă că e copilul blocat şi că amândoi suferim. Poftim? Cum adică nu putea să respire? În secunda următoare, medicul de gardă aplică epiziotomia de urgență. Nu am simțit nimic datorită anesteziei locale, dar când a intervenit cu forcepsul, nu am mai rezistat. A fost singurul moment în care am răcnit de-mi spărgeam plămânii. Mama era la două holuri distanță şi i-au trecut fiori pe şira spinării când m-a auzit. Revoltată, a încercat să treacă de multiplele uşi care o țineau departe de mine. Era ca o leoaică agitată şi îngrijorată pentru puiul ei. O durea sufletul că i s-a interzis să-mi fie alături măcar la travaliu. Dacă nu i s-a permis soțului, măcar ea, cea care mi-a dat viață, putea fi lângă mine.


foto

Nu am să uit niciodată clipele de coşmar când bebeluşul stătea întins şi aproape leşinat pe masa aceea. Momente oribile. Momente în care inima-ți bubuie şi speri să nu fie viața crudă cu tine. Durerile fizice au dispărut, când a fost scos, parcă a fost mană cerească. Totul dispăruse, mai puțin durerea sufletească din acele secunde critice. Când copilul a respirat şi a țipat, am simțit ca şi cum am respirat odată cu el. Minunea din brațele mele e bine, e în viață! Nesuferitul de “Dr.House” îi salvase viața. Cel care a refuzat să fie mama mea lângă mine a salvat viața copilului meu. Când mama l-a întrebat foarte supărată de ce am trecut singură prin toate astea, i-a răspuns: “Nu mă pot confrunta în sala de naşteri cu instinctul puternic al unei mame de a-şi apăra copilul”. La urma urmei i-am dat dreptate, poate nu ar fi suportat să fie martoră la acele chinuri prin care am trecut. Totul s-a terminat cu bine. Deşi naşterea şi recuperarea au fost crunte, groaznice, ştiți ce? Au meritat. Copilul meu a meritat toată lupta asta pentru el. E în viață şi-n fiecare dimineață simt că renasc cu zâmbetele lui inocente.


foto

Salonul mi-a plăcut, am stat cu altă mămică şi bebeluşul ei, baia era comună cu alt salon (singurul aspect neplăcut a fost baia comună). Exista un frigider funcțional în salon, iar mâncarea, deşi puțină, venea la pachet prin catering. A fost surprinzător de bine.

Bebeluşul mi-a fost adus la cerere după naştere, a dormit cu mine în salon. A avut pătuțul lui, dar eu am vrut să-l țin cât mai aproape de inima mea. Nu mai puteam sta nici măcar la un pătuț distanță, nu când aveam încă-n minte imaginea vie a posibilității pierderii lui. De aceea am vrut să fie lângă inima mea. Era tot ce conta atunci. Nu am plătit nimic pentru salon, nici la asistente pentru “atenție”. Nici măcar nu mai doream atenția lor, mi se acrise de moaşe şi asistente, nu mai voiam să văd vreuna în preajma mea.

Cât despre personal… ei bine, personalul a fost bunicel. Depinde de cine dădeai. Unele miere şi lapte, altele borş. Medicul a venit să mă vadă, să mă consulte, a fost amabil.

Bebeluşul mi-a fost adus în prima zi, l-am născut la 5:45 şi la 10 dimineața deja îl aveam în brațe în salon. În cee ace priveşte alăptarea, asistentele te sfătuiesc, îți arată şi cum să alăptezi, toți te bat la cap să alăptezi şi numai dacă nu ai încă lapte îi mai dau alternativ bebeluşului lapte praf cu seringa.


foto

Dacă aş recomanda maternitatea Filantropia din Bucureşti? Nu e nevoie să fac eu asta – multe persoane o laudă şi o recomandă. Am fost mai ghinionistă cu experiența mea neplăcută la ei, asta nu înseamnă că toate mamele trec prin asta acolo. Fiecare caz e unic. Dacă am rămas cu ceva sechele prin “sertăraşele” cu amintiri din mintea mea, asta nu înseamnă că nu au medici extraordinari şi salvatori de vieți. Medicul personal l-aş recomanda doar pentru urmărirea sarcinii, nu pentru naştere. Pentru naştere l-aş recomanda pe acel “Dr. House” de care v-am povestit. E cel mai bun în domeniu, mai ales la intervențiile de urgență.

Sfatul meu pentru mămicile care vor naşte la Filantropia e să aibă încredere în propriile forțe şi în medicii buni de acolo. Să nu încetați să respirați, inspirați şi luptați pentru miracolul vieții. Luptați pentru minunea umană care intră speriată în această lume şi îşi găseşte alinarea şi căldura în brațele voastre.

***

Acest articol este scris de către Simona, căreia îi mulţumesc că ne-a împărtăşit experienţa naşterii ei la maternitatea Filantropia din Bucureşti!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *