Naşterea la maternitatea Polizu Bucureşti

…Se spune că mama se naşte odată cu primul ei născut, şi chiar aşa este! 4 noiembrie 2014, ziua în care am devenit MAMĂ!

Sunt Georgiana Stroe, am 30 de ani, sunt de profesie asistent de farmacie şi de mai bine de doi ani sunt mămica lui Robert!

Cu emoţii aşteptam momentul de aproape o săptămână şi parcă nu mai sosea! În 28 octombrie, noaptea, au apărut primele contracţii şi nu mai puteam de bucurie la gândul că în 29 voi naşte şi va fi cel mai frumos cadou pentru fratele meu, dar nu a fost asa cum planuisem eu: internarea nu a însemnat şi nasterea. A mai trecut o săptămână până la întâlnirea cu bebe!

Am născut la spitalul Polizu din Bucureşti, acolo mi-a fost supravegheată şi sarcina. Am mers acolo doar o singură, fiindcă ştim deja practica medicilor ginecologi de a ne trimite la privat pentru fiecare eco sau analize, dar nici că mai conta asta după o amniocenteză (pentru risc crescut de sindrom Down), 15 ecografii din care 6 morofologii fetale (pentru restricţia de creştere despre care la final de sarcină s-a ajuns la concluzia că este ceva constituţional, nu o problemă aşa cum paruse a fi toata sarcina). Parcă nici nu ne putem bucura de sarcină din cauza atâtor analize – cert este că tot ce îmi doream era să strâng odată minunea din burtică în braţe!


Sarcina a fost supeaveghetă de un medic foarte recomandat, drept pentru care îi voi spune L.P., şi care a demonstrat că zicala ,,la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” este foarte adevarată!

În 29 mă internam, îl vedeam pe Robi la eco şi eram fricită că voi naşte curând, plină de optimism că el este mic, în jur de 2500g şi că voi naşte repede şi uşor. Ei bine, nu a fost aşa: am stat o săptămână în spital! Într-una dintre nopţi nu l-am simţit deloc şi am murit de îngrijorare, nicio asistentă fiind de găsit până spre dimineaţă pe palierul unde eram eu. Acest palier era destinat mamelor ce aveau diverse probleme cu sarcina, celor care urmau să nască şi micuţilor care stăteau la incubator. În fiecare colţ era câte o mamă care se ruga; am întâlnit tot felul de mame: una care îşi pierduse copilul născut prematur şi pleca acasă cu braţele goale, o alta care a trebuit să stea cu bebele oprit din evoluţie înăuntrul ei de vineri până luni, când urma să fie chiuretată. Toate aceste lucruri m-au traumatizat.

Această aripă a spitalului Polizu din Bucureşti este nerenovată şi arată destul de urât, însă cred că pentru niciuna dintre noi nu mai conta asta. În această săptămână, medicul a urcat o singură dată la mine şi fără prea multe explicaţii, mi-a spus că trebuie să aşteptăm.

Şi am aşteptat…

Îmi făcusem bagajul de la şapte luni, când avusesem primele contracţii. Pentru bebeluş mi-au fost de folos câteva body-uri, o căciuliţă (folosită atunci când era pus la lampă, pentru a-i acoperi ochii), două scutecele, câteva perechi de pantalonaşi, şerveţele umede, scutece (am avut un pachet mic), un tub de Bepanhen şi un săpun lichid natural.

Cât despre mine, bagajul de spital a conţinut două cămăşi pentru alăptat, chiloţei de babă, tampoanele făcute de mine din vată şi tifon, deodorant, betadină şi aloe.

Şi uite că a venit şi momentul naşterii – pe 3 noiembrie. Sau cel puţin, aşa credeam eu. M-au pregătit de naştere după ce au văzut la eco că pentru bebe nu este bine să mai stea în burtică. Se inversaseră fluxurile pe artere, aşa că la ora 10, aveam clisma făcută. La fel şi perfuzia pentru declanşarea travaliului. Credeam că se va termina rapid, însă din păcate, travaliul a durat până a doua zi la ora 12. Da, 26 de ore în care mi-am pierdut şi zâmbetul, şi optimismul, dar şi dorinţa de a naşte natural…

Perfuzia a început să curgă pe la 10,30. A fost oprită pe la 18, deşi între timp începuseră contracţiile. Asta s-a întâmplat pentru că medicul cu care trebuia să nasc a mers să mănânce acasă, promiţând totuşi că se întoarce. Acest lucru s-a întâmplat însă a doua zi, iar eu am petrecut tot acest timp în sala de naşteri, având contracţii suportabile. Totuşi, m-am temut de faptul că eram singură. Medicul de gardă mai trecea din când în când şi îmi scurta colul cu mâna, lucru care mă durea atât de tare! Dar strângeam din dinţi cuminte. Prin pereţii de rigips se auzeau ţipete, urlete chiar, şi uneori o auzeam şi pe moaşă vorbind mai puţin frumos unei fetiţe de 15 ani de etnie rromă, care îndrăznise să-i vorbească la per tu. Mă rugam să vină mai repede dimineaţa.

Odată cu ea a sosit şi medicul meu, care a considerat că încă nu e momentul să nasc, aşa că m-a trimis la salon să dorm. Cum sp dorm, că îmi venea să urlu deja de durere! Nu mă dilatasem deloc, dar contracţiile erau puternice deja. Noroc cu asistenta şefă de pe palierul mămicilor triste, a văzut că urmează să nasc şi m-a dus din nou la sală. Acolo am dat din nou bănuţi moaşei, fiindcă se schimbase tura. Am uitat să vă spun că dădusem şi seara. La spitalul Polizu cotizezi peste tot: asistente, infirmiere, medic.

În fine, a venit momentul în care am primit epidurala. A fost o binecuvântare pentru mine! Moaşa a avut grijă să facă o remarcă răutăcioasă şi mi-a spus că gata, de acum voi naşte ca o prinţesă. Am ignorat şi pe la 12.30, sleită de puteri şi alimentată doar cu apă, am născut. Expulzia a fost mai violentă: piticul meu s-a trezit cu un cucui mare!

Singurul contact cu medicul a fost de maximum 20 de minute, cât a durat naşterea propriu zisă şi apoi să coase unde a tăiat. Dar vă spun că nimic nu a mai contat când l-am văzut pe el: atât de mic, de nevinovat: bebeluşul meu perfect!

Au urmat două zile la neonatologie, unde erau condiţii foarte bune, însă personalul la fel de răutăcios şi plictisito. Neonatologul nu mi-a spus în prima zi de ce are piticul meu un cucui mare, o găurică la fund (semn din naştere) sau de ce îi lipseşte un testicul. Abia a doua zi mi-a zis printre dinţi că nu este nimic grav (pentru testicul am făcut operaţie la un an jumătate, dar asta este altă poveste). Alăptarea a venit foarte natural, mie îmi curgea de ceva vreme câte puţin din sâni, iar când l-am pus la piept s-a ataşat foarte bine şi a supt ok.

A doua zi am pregătit o foaie şi un pix, dar… nu am primit niciun sfat, nicio instrucţiune nimic! Am plecat cu bebeluşul de 2400 g acasă, fericită că totuşi puteam alăpta. Chiar cred că nu degeaba mamele se nasc odată cu copiii lor şi că ele pot învăţa să facă orice!

Ca să nu uit: am stat în salon cu două paturi. Nu aveam duş în cameră, însă existau frigider (nu am gustat mâncarea de spital) şi televizor.

Nu recomand pentru naştere nici spitalul Polizu din Bucureşti şi nici medicul. Sunt hotărâtă ca la următorul bebe să merg la privat. Măcar voi şti o treabă! Acum am rămas cu un gust amar – pentru mine, experienţa naşterii a fost traumatizantă. Acum nu mai contează decât că sunt mămică: mămica lui Robert!

Cu drag, pentru mămici!

***

Îi mulţumesc Georgianei că a acceptat să ne povestească cum a fost naşterea la maternitatea Polizu din Bucureşti!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

2 thoughts on “Naşterea la maternitatea Polizu Bucureşti”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *