Cinci momente în care mi-am spus că am fetiță mare

Uneori mă uit la domnișoara Fundiță și mă gândesc că niciodată nu o voi mai vedea așa de mică precum e acum. Cât a fost bebeluș mic-mic mi-am dorit să crească mai repede, ca să pot să respir și eu un pic. Să pot să mă înțeleg cât de cât cu ea, să meargă, să asculte, să facă, să dreagă. Și-acum aș vrea să fie iar mică, numai ochișorii de ea, ca să o țin mult, mult, mult și strâns în brațe. Ce ironie, nu?

Și stau și o privesc și observ cum se schimbă de la zi la zi. Înflorește, râde din ce în ce mai colorat și își conturează personalitatea. Îi crește perișorul blond și acum îi pot prinde un soi de moț haios în vârful capului. Şi are deja opt dinţişori


sursa foto

O văd cum învață lucruri, cum imită, cum pune cap la cap și mă uimește. Un om așa mic, să fie așa isteț? Ce mister e viața asta!
Dar pomeneam mai sus de bebelușul care crește. Azi voiam de fapt să vă scriu despre cinci momente în care mi-am spus că am fetiță mare:

când a făcut singură primii pași. Stăteam acolo, lângă canapea, cu brațele deschise larg și-o chemam. Și ea a venit împleticindu-se, cu piciorușele ei pufoase care o vor purta toată viața în patru zări, cine ştie unde. “-Am fetiță mare”, mi-am spus, și-am dat să plâng.

când a venit lângă mine, și-a luat jucăria preferată (cea din 12 activități pentru bebeluşul de un an pe care vi le recomandam) și s-a dus înapoi pe covor. A început să se joace în legea ei, iar eu am plecat în bucătărie și am tăiat legume pentru o supă. O auzeam jucându-se, o pândeam de după ușă… “-Am fetiță mare”, mi-am spus.

când a adormit prima oară singură. Nu a mai avut nevoie de sân, ci s-a întors cu spatele și eu am mângâiat-o mult, spunându-i povestea prințesei Ingriduț. Respirația i-a devenit din ce în ce mai liniștită și domnișoara Fundiță a adormit sub mâna mea. “-Am fetiță mare”, mi-am spus. Şi-am închinat-o şi am adormit lângă ea.


sursa foto

când a dus lingura cu supă în guriță, fără a o vărsa. A râs și ea, iar eu: “-Am fetiță mare”, mi-am spus și i-am spus.

când a spus “mama” prima oară. Nu făcea legătura între cuvânt și persoana mea, nu știa ce înseamnă. Dar auzeam un om pe care eu l-am crescut la piept spunând mama. Auzeam un zgomot de la o altă ființă în intimitatea casei – și nu era scos de pisică. “-Am fetiță mare”, mi-am spus.

Ce diferenţă e azi faţă de anul trecut, tot pe vremea asta! Dacă aveţi copii mici, bucuraţi-vă de clipe şi trăiţi-le cât mai intens. Colici, nopţi nedormite, dinţi care apar – sunt doar etape care vor trece. Dar voi, voi veţi creşte împreună şi vă veţi transforma; veţi simţi lucruri pe care nu le putem explica în cuvinte şi veţi străluci.

La noi abia de acum încep provocările adevărate. Şi bucuriile şi mai mari. Pentru că am fetiță mare!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

2 thoughts on “Cinci momente în care mi-am spus că am fetiță mare”

  1. Frumos scris 😍. In timp se aduna asa multe momente incat nu mai ai timp sa iti mai dai seama ca e mic. Vezi ca cere singur la magazin lucruri, ca a inceput gradinita, ca nu plange cand merge la medic, ca il trimiti sa aduca ceva si nu se pierde pe drum, ca vrea sa traverseze singur strada si multe altele. Fiecare moment e special si atunci cand ne dam putin inapoi si privim in ansamblu si oftam, e bine sa facem clic, sa ramana imaginea aia pentru eternitate, pentru ca nu se stie cand mai avem parte. Timpul trece mult prea repede

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *